Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit Teofan, Frate în Hristos prea-iubit și împreună-slujitor,
Înaltpreasfințiți și Preasfințiți Părinți Arhierei,
Cinstită preoțime și întru Hristos diaconime,
Evlavios cin monahal,
Distinse autorități centrale și locale,
Popor binecuvântat al Iașilor,
Binecuvântați pelerini,

„Oricine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să mă urmeze” (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte din pasajul evanghelic citit astăzi le-a auzit fiica Epivatei Sfânta Parascheva și, asemenea marelui Antonie, după ce a părăsit Biserica în care se afla, a dat la schimb haina ei scumpă pentru una modestă și sărăcăcioasă și i-a dăruit unei cerșetoare crucea ei de aur. A renunțat la traiul bun al familiei sale înstărite și L-a urmat pe Hristos. „Căci oricine vrea să-și salveze viața, o va pierde; dar oricine își pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui” (Marcu 8, 35). Oare ce voce a fost aceea care a îndepărtat-o pe Sfânta Parascheva de bucuriile vieții lumești? A fost vocea lui Hristos, Care a vorbit înlăuntrul ei, zicând: „Ce folos are omul dacă câștigă întreaga lume, dar își pierde viața? Ce poate da omul în schimb pentru viața sa?” (Matei 16, 26). În urma, acestui cuvânt ea a lăsat viața cea lesnicioasă (cea pământeacă n.tr.) pentru bucuria Evangheliei și a vieții creștine autentice. A împărțit totul celor nevoiași pentru a-și aduna comoară în Ceruri. A ales de bunăvoie pustia, dorind o viață de asceză și de nevoință duhovnicească. Ajunge, astfel, până în deșertul Iordanului, dicolo de Ierusalim, și se întoarce, încă tânără fiind, în patria ei natală. Se înstrăinează de lume, depărtându-se de ea. Își alege condiții de aspră viețuire, pentru care ea ar fi putut fi numită, în duhul lumii acesteia, „sărmană și nefericită”. Întorcându-se, așadar, în patria sa și slujind în Biserica Sfinților Apostoli din Kallikratia, privind cu ochii sufletului spre Veșnicie, așteaptă întâlnirea cu Mirele ei iubit, Iisus Hristos. Dovada năzuinței și a lucrării ei cerești, este viața ei de sfințenie și în descoperirea ulterioraă a sfintelor și nestricăcioaselor sale moaște.

Tânăra fiică a Epivatei nu a renunțat doar la o viață plină de înlesniri pământești; a renunțat la ea însăși. Și acest fapt este cel mai greu dintre toate. Omul poate renunța la bunurile sale, se poate despărți de bogății și de onoruri, dar a renunța la voința sa, la dorințele sale, la gândul său de a se pune în valoare, aceasta este o cruce zilnică. Sfânta Parascheva a purtat această Cruce nu o singură dată, ci în fiecare zi a vieții sale, până la ultima suflare.

Și ce ne învață acest lucru pe noi, cei care trăim într-un veac al cărui duh lumesc propovăduiește exact contrariul? Lumea contemporană ne învață să ne afirmăm, să ne promovăm, să ne evidențiem. Sfânta Parascheva, însă, ne arată calea golirii de sine, calea smeririi, acea cale pe care a parcurs-o Cel dintâi însuși Domnul, care „s-a golit de Sine, luând chipul unui rob” (Filipeni 2, 7-9). Nu există altă cale către adevărata bucurie și adevărata libertate, decât aceasta. Cei care au încercat-o, o știu; cei care se tem de ea, să se încreadă în exemplul sfinților.

Iubiți pelerini,

Viața de asceză pe care a îmbrățișat-o Sfânta Parascheva nu a fost o fugă din lume din dezamăgire, așa cum cred poate unii. A fost iubire; a fost o iubire duhovnicească față de Mirele Hristos. Asceza, postul, privegherea, rugăciunea nu au fost pentru ea forme de vătămare de sine, ci aripile cu care sufletul ei s-a înălțat spre Dumnezeu.

Și cu cât a trăit o viață pământească mai neînsemnată și mai disprețuită, cu atât este mult slăvită și vădită după moarte. Ea este Ocrotitoarea Balcanilor, a marinarilor în locul ei de baștină, Epivata. După moartea ei cu trupul, din Epivata începe cea de a doua minunată a Sa viață, adică lunga călătorie a moaștelor sale. De la Kallikratia Traciei la Constantinopol; de acolo la Târnovo, în Bulgaria; apoi la Belgrad; din nou în Constantinopol; și, în cele din urmă, aici, la Iași. Sfintele moaște i-au fost dăruite domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, de către Patriarhul Ecumenic Parthenie I, ca dar al Bisericii-Mamă de Constantinopol. Sfânta Parascheva a fost și este, în sensul propriu al cuvântului, o lumină care a luminat spiritual suburbiile Constantinopolului, fiind adusă aici și luminând Iașiul de aproape patru secole. Moaștele ei mărturisesc legăturile trainice ale Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică. Biserica-Mamă din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Române; aceeași Mare Biserică a binecuvântat ridicarea ei la rangul de Patriarhie. Frăția dintre cele două Biserici nu este o teorie abstractă, ci realitate mărturisită de-a lungul istoriei, pecetluită chiar de aceste moaște ale ocrotitoarei noastre, Sfânta Parascheva.

Această lungă călătorie a moaștelor ei, frații mei, nu este doar un fapt istoric consemnat în cronici. Este un mesaj. Sfânta, care în timpul vieții a străbătut atâtea drumuri ca străină și călătoare, a continuat și după adormirea sa să unească popoare și neamuri. Constantinopol, Târnovo, Belgrad, Iași; pământuri grecești, bulgare, sârbe și române au primit și au cinstit aceleași sfinte odoare pământești ale Sfintei Parascheva. Astfel, Sfânta Parascheva a devenit o legătură vie a familiei ortodoxe din Balcani, mamă comună și ocrotitoare a popoarelor care vorbesc limbi diferite, dar se roagă cu aceeași credință și aceeași inimă.

Se cade, așadar, să ne amintim mereu că legăturile dintre Bisericile Ortodoxe nu se bazează pe acorduri omenești sau pe oportunități politice. Ele se bazează pe sângele martirilor, pe osteneala asceților, pe moaștele nestricăcioase ale sfinților. Moaștele Sfintei Parascheva, dar al Patriarhiei Ecumenice pentru poporul dreptcredincios din Moldova, sunt o dovadă vie a acestei unități.

Dreptmăritori creștini,

Ne aflăm în fața frățiilor voastre, aducându-vă salutul Marii Biserici a lui Hristos (Biserica Constantinopolului), dar și al diasporei ortodoxe din Franța, existând o tainică înrudire între noi și Sfânta Parascheva. Așa cum ea a călătorit din loc în loc, fără a-și pierde vreodată identitatea, tot așa și popoarele ortodoxe astăzi, împrăștiate în Occident, în pribegie, departe de patrie, găsesc în Sfânta un exemplu despre cum să își păstreze aprinsă flacăra credinței în străinătate.

Permiteți-mi să mă opresc puțin mai mult asupra acestei înrudiri, deoarece ea atinge însăși fundamentul misiunii noastre. Popoarele ortodoxe de astăzi, din Europa de Vest, din Franța, din America, din toate colțurile lumii, trăiesc experiența însingurării pe care a trăit-o și Sfânta Parascheva. Într-un mediu străin și adesea indiferent, copiii de imigranți, muncitorii departe de țările lor natale, și familiile ortodoxe încearcă să-și păstreze vie limba, obiceiurile și, mai presus de toate, credința. Cine ar putea fi o călăuză mai bună pentru ei decât Sfânta Parascheva, cea care a rămas fidelă identității sale fără a se izola, fiind deschisă față de toți fără, însă, a se lăsa asimilată? Deoarece exilul sau pribegia, frații mei, ascunde două mari pericole. Primul pericol poate pune omul în situația de a-și pierde credința și identitatea și de a se dizolva în marea lumii înconjurătoare, de a uita cine este și de unde vine. Al doilea, exact opusul, este acela de a se închide în el însuși și de a transforma credința într-un izolaționism individual și etnic, uitând că Evanghelia se adresează tuturor neamurilor. Sfânta noastră a evitat aceste două primejdii. A păstrat aprinsă flacăra credinței și, în același timp, a devenit lumină pentru toate popoarele în locurile prin care a trecut. Aceasta este adevărata ecumenicitate a Ortodoxiei.

În Paris, numit și orașul luminilor, Biserica Ortodoxă a Franței se străduiește zilnic să transmită cealaltă Lumină, cea necreată, Lumina lui Hristos. Greci, români, ruși, sârbi, arabi, francezi, toți împreună suntem o singură Biserică, Trupul lui Hristos. Și când ne închinăm moaștelor sfinților, ne amintim că nu suntem niciodată singuri, că Biserica luptătoare de pe pământ și cea triumfătoare din ceruri constituie o comuniune de iubire de nedivizat.

Sfânta Parascheva este mândria comună a tuturor ortodocșilor. Dumnezeu v-a încredințat vouă această comoară; să o păziți cu evlavie și să o lăsați să vă păzească, dar și să strălucească în întreaga lume ortodoxă.

Înaltpreasfinția Voastră Părinte Mitropolit,

Întâlnirea noastră de astăzi, de aici, în jurul sfintelor moaște ale Ocrotitoarei noastre comune, nu este o simplă vizită de protocol. Este o expresie a unității de credință profunde care ne leagă; este o continuare a acestor legături pe care însăși Sfânta le-a pecetluit prin călătoria și pelerinajul ei. Biserica României și diaspora ortodoxă din Franța, Iași și Paris, Răsăritul și Apusul, se unesc astăzi într-o slăvire adusă lui Dumnezeu ca făcător de minuni și minunat întru sfinții Săi.

Vă mulțumesc din suflet pentru invitația onorantă, pentru ospitalitatea arătată, precum și pentru prilejul pe care ni l-ați oferit de a sluji și de a prăznui împreună pe Sfânta Preacuvioasă și Multmilostivă Parascheva. Plecând de la această Sărbătoare, permiteți-ne să transmitem Bisericii drepmăritoare din Franța, Lumina Fiicei și Ocrotitoarei Iașilor, ca mângâiere, speranță și credință întărită.

Mulți și binecuvântați ani! La mulți ani!