Părintele Constantin Constantinescu s-a născut la 7 decembrie 1881, în familia preotului Dumitru Constantinescu din Tătăruși, județul Iași. A urmat școala primară din Fălticeni, Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iași (1892-1900), Facultatea de Teologie din București (1900-1904) și a obținut diploma de învățător de la Școala Normală (1903).

În 1905 primește darul preoției pentru Parohia „Sfântul Gheorghe” din Hârlău. Participă la campania militară din 1913 și la războiul din 1916-1918, pentru care este decorat. Activează intens pe tărâm pastoral-misionar, prin ținerea unei școli duminicale, construirea unei case parohiale, protejarea ruinelor palatului domnesc al lui Ștefan cel Mare (fusese locul iarmarocului de vite), din apropierea bisericii parohiale, pe care o repară, ca și pe cealaltă („Sfântul Dumitru”) din oraș. Între 1935-1940 a fost Protopop al Cercului II Hârlău și profesor la Bădeni. În 1947 se pensionează.

În vremea guvernării antonesciene, Dudu Velicu (fostul secretar al Patriarhului Miron Cristea), secretarul de cabinet al lui Eugen Cristescu, directorul SSI, spunea despre părintele Constantinescu: „Este un preot cult și distins; vorbește frumos și a avut o activitate pastorală de seamă; bun naționalist și bun român”. Pentru activitatea sa în biserică și în plan cultural, preotul Constantinescu a primit mai multe distincții, precum „Steaua României”, „Răsplata muncii pentru Biserică, clasa I” sau „Crucea meritului”.

În noaptea de 15 spre 16 august 1952 a fost arestat și trimis în ancheta Securității din Iași. Mai apoi i s-a fixat un domiciliu obligatoriu la Mărășești, județul Vrancea. La 14 octombrie 1953 i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 52-53)