Părinte Coroamă Gabriel, cât de importantă este grija pe care un preot trebuie să o acorde în parohie bătrânilor şi bolnavilor care nu se pot deplasa la sfânta biserică?

Unul dintre cele mai emoţionante, înălţătoare, dar şi cutremurătoare momente din activitatea pastorală şi slujirea sacerdotală a unui păstor de suflete în parohia sa îl constituie cel al purtării de grijă faţă de bătrânii şi bolnavii aflaţi la domiciliu. Ajunşi la vârsta senectuţii sau ţintuiţi la pat de boli incurabile, nu trebuie să uităm totuşi că aceşti enoriaşi reprezintă o parte vie a enoriei. În pofida unor handicapuri ce ţin de imposibilitatea lor de a se deplasa fizic, sunt poate cei mai prezenţi creştini în viaţa Bisericii şi a parohiei, prin rugăciunea lor înălţată neîncetat. Este cunoscut faptul că suferinţa, boala sau singurătatea îl apropie cel mai adesea pe om de Dumnezeu. Când aceşti bătrâni şi bolnavi văd deopotrivă în acestea nu pedeapsa lui Dumnezeu, ci leacul amar pe care Hristos Domnul îl trimite în folosul vindecării lor, atunci boala şi bătrâneţea nu mai sunt privite ca o povară, ci ca o mare binecuvântare, exemplul Dreptului Iov rămânând pilduitor în acest sens. Ca semn vizibil al iubirii şi comuniunii cu aceşti fii ai parohiei, am întocmit de foarte mulţi ani un pomelnic special ce stă permanent la Proscomidiar. În cadrul cererilor speciale de la Sfânta Proscomidie, aceşti credincioşi sunt pomeniţi în mod excepţional prin părticica scoasă pentru dânşii, conform rânduielii, în cererea către Dumnezeu pentru cei bolnavi şi aflaţi în suferinţă.

Cu mila lui Dumnezeu, bătrânii şi bolnavii din Parohia Breazu primesc asistenţă spirituală atât în cele patru posturi de peste an, cât şi în afara lor. Acest lucru presupune deplasarea preotului la casa creştinului ori de câte ori este nevoie. Odată cu trecerea timpului, am început să-i cunosc aproape pe de rost pe toţi bătrânii şi bolnavii, astfel încât nu mai este neapărat nevoie de vreo confirmare specială din partea familiei pentru a veni acasă să-i vizitez. Pastoraţia acestor oameni nu este deloc uşoară, mai cu seamă a celorlalţi membri ai familiilor lor. La începuturi m-am confruntat cu o lipsă de interes din partea propriilor copii sau nepoţi, ca cei ce erau poate cei mai îndatoraţi în a le purta de grijă. Cu timpul, situaţia s-a schimbat, iar aceştia au înţeles ce responsabilitate mare au în faţa lui Dumnezeu dacă sunt indiferenţi în a înlesni propriilor părinţi acordarea asistenţei spirituale din partea Bisericii.

M-am confruntat şi cu situaţii inedite. Odată, ajuns la porţile unora dintre bătrâni, am fost refuzat politicos, aceştia folosind ca pretext faptul că nu s-au pregătit şi că şi aşa postul fiind foarte scurt vor avea suficient timp în a se împărtăşi la următorul. Nu am acceptat refuzul şi cu tact pastoral le-am prezentat bătrânilor folosul real al mărturisirii şi mai cu seamă al împărtăşirii cu Sfintele Taine din care ei primesc adevărata vindecare, precum şi sănătatea sufletească şi trupească. Întrebându-i dacă sunt conştienţi că sfârşitul poate veni oricând, iar plecarea din această lume fără merindea cea duhovnicească pe calea către veşnicie reprezintă în fapt o sărăcire a lor şi o renunţare la arvuna vieţii veşnice, atunci s-au trezit ca dintr-un somn şi au acceptat necondiţionat primirea celor două Sfinte Taine. În aceste situaţii m-am simţit întocmai ca în pilda în care slujitorii sunt trimişi pe la răspântiile uliţelor şi pe la garduri spre a-i sili pe toţi să intre la Ospăţul Stăpânului.

Părinte, când consideraţi că ar trebui să fie împărtăşiţi aceşti oameni, la începutul, mijlocul sau către sfârşitul Postului?

Oricând consideră părintele duhovnic, întrucât aceşti enoriaşi alcătuiesc o grupă distinctă în cadrul parohiei, iar dinamica pastoraţiei lor este una aparte. Personal, înclin spre prima parte a postului, după prima, cel mult a doua săptămână a Postului. Acest lucru eu îl fac sub deplina ascultare şi povăţuire a părintelui meu duhovnic şi mărturisesc că este de mare folos. Se evită astfel situaţii nedorite în care un bătrân sau un bolnav pot să nu mai ajungă a fi spovediţi sau împărtăşiţi, întrucât s-au săvârşit mai înainte ca părintele paroh să asigure asistenţa necesară în săptămâna pe care şi-a consacrat-o pentru săvârşirea acestei lucrări duhovniceşti. De regulă, programul vizitei pastorale legat de spovedirea şi împărtăşirea bolnavilor şi a bătrânilor îl anunţ înainte de începutul fiecărui post cu cel puţin o săptămână, el putând fi vizualizat şi la avizierul de la intrarea în sfânta biserică. De asemenea, la finalul slujbelor ce preced apropierea acestui eveniment, fac permanent apel şi la credincioşii din biserică să îi anunţe pe cei în cauză.

Părinte Gabriel, câţi bolnavi mărturisiţi, în general, în post?

Numărul acestor persoane nu a fost mereu acelaşi, el cunoscând fluctuaţii, însă în acest moment avem un număr de aproximativ 32 de persoane. De pildă, acum doi ani, când postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a durat cred că doar două zile, am reuşit ca în prima zi să-i împărtăşesc pe toţi bătrânii şi bolnavii. Pentru că numărul lor a crescut simţitor în ultimii ani, am fost nevoit să nu mai pot spovedi şi împărtăşi în aceeaşi zi, astfel că astăzi aceşti fii ai parohiei sunt spovediţi cu o zi înainte, de regulă duminică după slujbă. Luni dimineaţa sunt împărtăşiţi încă de la primele ore ale dimineţii, având astfel timpul necesar pregătirii pentru a primi cum se cuvine Sfintele Taine.

Cum a decurs în postul acesta mărturisirea şi împărtăşirea acestor credincioşi?

Şi anul acesta, după obişnuitul obicei, bătrânii şi bolnavii au fost anunţaţi din timp despre vizita părintelui paroh la casele lor. Pe data de 5 martie, în Duminica Ortodoxiei, după terminarea Dumnezeieştii Liturghii, împreună cu dascălul bisericii, am purces la casele creştinilor spre a-i mărturisi. Să nu creadă cineva ca aceşti oameni se adună cu toţii în casa vreunuia dintre ei, dimpotrivă sunt risipiţi pe distanţe lungi, astfel că, întrarmat cu epitrahil şi felon, am fost nevoit să săvârşesc pentru fiecare în parte molifta pentru spovedanie. După mărturisire şi primirea dezlegării, dacă nevoia o impune, mai zăbovesc preţ de câteva minute pentru a citi şi una-două rugăciuni de sănătate. Anul acesta am încheiat mărturisirea la ora 20:00. Luni dimineaţă, la ora 5:30, eram deja prezent la sfânta biserică pentru a pregăti în bună rânduială Sfintele Taine şi cele necesare. Fiecărui bătrân şi bolnav, după ce a fost împărtăşit, i-am rostit scurta rugăciune de mulţumire de după Dumnezeiasca Împărtăşire, aflată în rânduiala împărtăşirii grabnice a celui bolnav.

În Postul acesta, Bunul Dumnezeu m-a luminat şi am pregătit acestor credincioşi şi câte un mic dar. Toţi cei 32 de bătrâni şi bolnavi au primit fiecare în parte câte o punguţă cu tămâie, o punguţă cu anafură, o iconiţă cu chipul Mântuitorului, o lumânare din mănunchiul de 33 de lumânări aduse de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim şi câte un mărţişor. Aceste daruri sunt menite să ne amintească de faptul că dimpreună cler şi popor, cu toţii trebuie să devenim o icoană sfântă a iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu revărsată către semeni şi al căror parfum să răspândească permanent mireasma faptelor bune în Lumina lui Hristos care să-i lumineze pe toţi ce se pregătesc să primească Pâinea cea cerească în această atmosferă de primăvară dulce.

Mărturisesc cu nevrednicie, dar şi cu o sfântă bucurie că nimic nu este mai sfânt şi înălţător pentru nevrednicul preot slujitor, iconom al Casei lui Dumnezeu, decât să Îl poarte pe Hristos Domnul la piept şi să Îl poată dărui celor „flămânzi, însetaţi, bolnavi şi singuri“ . Dar oare cine va pricepe cu adevărat milele Domnului şi a Sa nemăsurată Smerenie? Cel ce ţine cerul şi pământul Se lasă purtat de slugă spre a fi dăruit celor care Îl aşteaptă mereu nerăbdători, tăcuţi şi îngânduraţi. Din privirea cu care te conduc spre uşă sau poarta casei, par a se întreba: „Oare la postul ce va veni Îl vom mai zări pe Hristos Domnul trecându-ne din nou pragul casei? Oare fi-vom din nou părtaşi ai Cinei Sale Celei de Taină?“.