Părintele Gheorghe Popovici s-a născut la 6 mai 1924, în familia cântărețului bisericesc Ioan Popovici, din localitatea Florițoaia Veche, județul Ungheni. După școala primară din satul natal, în 1934, tânărul Popovici s-a înscris la Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iași.

Cunoaște perioada tulbure a celui de-al Doilea Război Mondial, marcată de retrageri determinate de schimbări pe fontul de Est. În vara anului 1940 este surprins în satul natal de ocupația sovietică. Din acest motiv, până în iunie 1941, își continuă formarea la Școala Pedagogică din Bălți. După eliberarea Basarabiei de către trupele române, Gheorghe Popovici continuă școala la seminarul ieșean. În martie 1944 se refugiază cu seminarul la Școala Normală de Băieți din Timișoara, locuind în localitatea Pesac. În iulie 1944 este mobilizat și încadrat succesiv în mai multe școli de pregătire militară.

În noiembrie 1944 este lăsat la vatră, revenind astfel la seminar. Este transferat la Seminarul Central din București unde, în iulie 1945, obține diploma de absolvent al studiilor secundare de Teologie. Din necesități materiale, tânărul teolog Gheorghe Popovici s-a angajat la trustul de construcții „Continentala” din București, lucrând ca magazioner pe șantierul CFR din comuna Vârtoapele de Jos, județul Teleorman. Aici lucrează până la 1 mai 1946, când renunță pentru a se dedica preoției.

La 29 ianuarie 1947, în Catedrala Mitropolitană din Iași este hirotonit diacon de către Arhiereul-vicar Valerie Moglan, iar la 2 februarie același an, ca preot pe seama Parohiei Hangu II. De la 1 aprilie 1947, părintele Popovici a slujit la Parohia Ulmi-Liteni din comuna Belcești, județul Iași.

Încearcă să-și continue studiile de Teologie, mai întâi la Facultatea de Teologie de la Cernăuți, Suceava, apoi la Academia Teologică din Cluj. Aici activează în consiliul de conducere al asociației studențești „Credința Ortodoxă”, pe care autoritățile comuniste o considerau „antidemocratică și anticomunistă”.

Însă, traiectoria sa în viață este întreruptă în mod brutal prin arestarea survenită în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 1952. Totul a pornit de la ancheta Securității asupra unui „grup subversiv anticomunist” condus de către un Dobre Ion care, în cursul anului 1946, inițiase o mișcare de rezistență în zona județului Teleorman. Acest Dobre intrase în contact cu mai multe persoane cunoscute cu trecut politic interbelic și solicitase sprijin financiar de la cei considerați „buni români”. În căutările sale la Vârtoapele, acest Dobre a cerut sprijin inclusiv de la tânărul Popovici, care l-a refuzat. Atunci, dar mai ales după 1948, preotul Popovici nu i-a denunțat pe membrii mișcării, iar din acest motiv Securitatea a trecut la arestarea sa. În consecință, părintele Gheorghe Popovici a fost inclus în lotul „Dobre Ion și alții”, format din 25 inculpați, majoritatea din mediul rural și de profesii diverse.

Prin Sentința nr. 127 din 17 octombrie 1952 a Tribunalului Militar București, părintele Popovici a primit o condamnare de doi ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de „omisiune de denunț la uneltire contra ordinii sociale”. Se pare că, inițial, organele de Securitate aveau în vedere trimiterea părintelui în detenție administrativă.

A cunoscut închisoarea Jilava (1952) și coloniile de muncă de la Galeșu (1952), Valea Neagră (septembrie 1952), Peninsula (octombrie 1952), Capu Midia (noiembrie 1952).

A fost eliberat la 30 ianuarie 1954 din colonia Peninsula, revenind în mijlocul familiei. Prin Hotărârea nr. 1 din 25 februarie 1954, este pedepsit de Consistoriul Eparhial din Iași prin „oprirea totală de la săvârșirea lucrărilor sfinte pe timp de un an, cu computarea timpului de executare a pedepsei civile”. A revenit la Parohia Ulmi.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 129-130)