Când m-am apropiat prima dată fața de trupul neînsuflețit al părintelui la slujba înmormântării sale, am auzit în urechi glasul lui cântând cu putere și hotărâre, în stilul lui caracteristic: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!

Tare mi-e dor de acel glas, de acea voce bărbătească pe care bine mai știa a o mânui, fie la predică, fie în cântare, fie în rugăciunile slujbelor, fie de vorbă cu oamenii. Când pătrunzător, răsunător, cu accente, când calm, blând și încurajator. Părintele era un maestru și „mânuia” bine nu doar sunetele vocii, ci și gesturile, privirea, dar mai ales cuvântul; cuvântul care convinge, care trezește, care ceartă și curățește, care învață, încurajează, luminează și sfințește. Acest cuvânt l-am auzit primele dăți încă din vremea copilăriei, când mama ne trimitea pe mine și pe fratele meu duminica la biserică, cu pomelnic și lumânare, ca să stăm la slujbă. Îl mai vedeam acasă, la vizitele cu Ajunul, în curtea bisericii la Bobotează și la Paști, înconjurat totdeauna de mulțime mare de oameni. Copil fiind, nu aveam nicio idee că voi avea șansa să îl cunosc mai bine pe acest om a cărui amintire mă inspiră și astăzi.

Părintele Ioan părea a fi, pe din afară, la prima vedere, un om aspru, mai distant și rece, mai puțin abordabil, fără dulcegării și scurt la vorbă. Dar dacă reușeai să treci de coaja tare, găseai miezul, „pâinea lui Dumnezeu”, un om autentic, care știa să-și măsoare bine mesajul în funcție de ascultători. 

Asta aveam să descopăr mai târziu, începând cu înscrierea la liceu, la Seminarul Teologic din Piatra Neamț. Ca seminarist, de când am început să citesc, să cânt la strană și l-am însoțit sâmbăta la slujbe pe teren, fie că era vorba de înmormântări, sfeștanii, praznice pentru cei adormiți în case sau în restaurante, vizite pastorale de Ajun și multe altele. 

Cu aceste ocazii, am reușit să-l cunosc din ce în ce mai bine. Așa cum un pictor, când dorește să-ți realizeze un portret, la început trasează niște linii, apoi altele și altele, care la un moment dat prind contur, adâncime, lumină, reliefare, culoare, până când simți că tabloul te privește, deși e doar o foaie colorată, tot astfel simt și eu cuvintele pe care le scriu acum. Sunt despre un părinte Ioan viu și relevant pentru mine, sunt despre experiențele cele mai scumpe sufletului meu, la care mă gândesc adesea. Ce mult mi-aș dori ca astăzi să-l pot întreba pe părintele despre atâtea și atâtea lucruri, despre subiecte teologice, situații din Biserică, lucruri care țin de viața oamenilor, de pastorație, de rugăciune și multe altele.. Părintele era o „bibliotecă umblătoare” și mi se părea că le știe pe toate, de la științele teologice și profane, până la priceperea de a se purta cu oamenii simpli de la țară sau de la oraș pe care i-a iubit nespus. 

Povestea adesea:

• Despre experiențe ale familiei și copilăriei sale de la munte și despre oamenii primei parohii de la Grinție, unde a  rămas o parte din inima lui. Într-o zi, pe când slujea la acea parohie, a venit cineva și i-a adus cadou o vacă, știind că are nevoie. Peste puțin timp, părintele a aflat că o nenorocire a venit asupra unei familii și a oferit vaca primită în dar. A doua zi, altă persoană i-a adus părintelui altă vacă..
• Despre mersul cu Ajunul la munte, pe zăpezi mari, despre felul în care pornea cu noaptea în cap, cum era însoțit de oameni cu multă dragoste și cu lumânări aprinse de la o casă la alta, despre cum era „obligat” să poposească la o anumită casă lângă sobă, să-și tragă sufletul...
• Despre tatăl său care avea câte o vorbă din Scriptură care să caracterizeze pe fiecare (unde mai găsești azi oameni care să citească Biblia și care să se folosească de ea în exprimarea zilnică?!);
• Despre părintele Iustin Pârvu și despre mănăstirile Bistrița și Secu;
• Despre participarea la Sf. Liturghie în biserică versus ascultarea ei la radio sau TV – desigur că nu le încuraja pe cele din urmă când cineva ar fi putut veni la biserică...
• Despre oamenii săraci, flămânzi și necăjiți pentru care a înființat cantina socială din Piatra Neamț, unde zilnic, până astăzi, mulți primesc hrană, prin purtarea de grijă a părinților Viorel și Ciprian; 
• Despre oamenii de cultură și istoria orașului Piatra-Neamț, în orice discuție vorbea la subiect și fiecare cuvânt al lui era plin de conținut valoros; 
• Despre școala teologico-sanitară la care a fost o perioadă director;
• Despre diferite lucruri din care reieșea că era un om incompatibil cu compromisul, care avea standarde înalte pe care le împlinea în viața lui;
• Despre pregătirea unei predici. L-am rugat o dată să îmi recomande o carte bună de predici și mi-a răspuns direct și hotărât: Sfânta Scriptură! Și asta pentru că o citea, o cunoștea, o memora, a devenit modul său de gândire care i-a impregnat viața. Nu-i plăcea ca cineva la predică să vorbească despre „de toate”, să treacă de la una la alta, ci să păstreze firul roșu de la început până la sfârșit, chiar dacă sunt inserate mici paranteze. S-a arătat a fi un predicator desăvârșit, susținând și predici exegetice, dar mai ales tematice și apologetice. Când deschidea un subiect, chiar dacă era mai sensibil, îl ataca din toate părțile și parcă „îmi făcea curățenie în minte”. 

Veneam de multe ori la biserică în copilărie, acaparat de „gândirea MTV” din timpul săptămânii, de mesajul secularist al emisiunilor radio și TV. Dar după ascultarea unei slujbe și în special a predicii părintelui, parcă îmi resetam gândirea, se surpau toate fundamentele lumii fără Dumnezeu și se puneau bazele viețuirii în Hristos. În orice caz, era o plăcere să-l ascult, chiar dacă nu vorbea despre lucruri comode, ci despre lepădarea de sine, smerenie și pocăință, despre cum ne-a iubit Domnul răstignindu-Se și despre iubirea pe care ne-o propune, care nu semăna mai deloc cu ce vedeam în societate, în general.

Țin să amintesc că, deși părea aspru la prima vedere, după ce te apropiai de el, în anumite contexte, puteai observa și un om plin de umor. Știa să spună o glumă bună, să râdă sănătos, să aprecieze un vin bun sau o mâncare gustoasă, să destindă atmosfera prin tot felul de istorisiri hazlii, fără ca vreodată să întreacă măsura sau să spună ceva ce nu se cuvine. 

Era un om destul de conservator în gândire, iubitor al călugărilor și al vieții de mănăstire, predicator al pocăinței, foarte bine pregătit teologic, cu profesori de talia Sfântului Dumitru Stăniloae și a Părintelui Constantin Galeriu. Totdeauna cita din Sfânta Scriptură și din Părinții Bisericii, înfiera păcatul și punea sub lupă frumusețile virtuților și ale sfințieniei realizabile în fiecare generație. Nu știu cum reușea, dar nu se repeta! Totdeauna spunea ceva nou. Să stai câțiva ani lângă un om și să-l tot auzi vorbind lucruri valoroase fără să se repete, e ceva...!

Trăsăturile unei soții spun multe despre soțul care a ales-o și și-a dorit să trăiască lângă ea, să fie mama copiilor lui. Așa că cine ar dori să știe ce fel de om a fost părintele Ioan, va putea ușor să-și dea seama văzând ce fel de femeie este doamna preoteasă Petronela: delicată, dedicată slujirii preoțești, sprijinind misiunea soțului ei, îngrijind de copii și de casă, nedespărțită de soțul ei nici prin moarte, cu finețe sufletească, harnică, amabilă, cu eleganță în simplitate și sobră atunci când situația o cerea, ducând crucea văduviei cu durere, dor și demnitate, fiind model multor femei care trec prin situații cu atât de multă suferință.

Am simțit că părintele m-a iubit. Dar nicidecum emoțional sau declarativ. M-a încurajat să pregătesc și să susțin predici la slujbă, la Parohia Sf. Trei Ierarhi din Piatra Neamț, și a fost generos și apreciativ față de mine, mi-a oferit ocazia să aflu multe lucruri despre oameni și locuri, despre slujirea preoțească, dar mai ales despre Dumnezeu. Despre Dumnezeul ale Cărui cuvinte le cunoștea, le citea continuu, le spunea într-un mod proaspăt și altora. Le lua în serios în viața lui. Despre Dumnezeul pe Care L-a slujit și L-a iubit, adică despre Hristos, Cel ce a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.