De ceva vreme, se vorbește în mediile ecleziale ortodoxe românești, de „Liturghia copiilor”, „Liturghia tinerilor” sau chiar „Liturghia adolescenților”. E vorba de Liturghii cu caracter de eveniment, organizate ocazional sau regulat de către parohii, episcopii sau coruri, dedicate în mod special copiilor sau tinerilor, în cadrul cărora aceștia au un rol mai activ decât de obicei. În multe cazuri, sub „Liturghia copiilor” (uneori, cu adaosul, „pentru copii”) se înțelege o Liturghie în care răspunsurile la strană sunt date de copii, adunați special (în număr mare pentru un astfel de eveniment) sau afiliați parohiei în cauză. Un lucru foarte bun, dar cu titulatură precară. Sintagma „Liturghia copiilor” devine în multe cazuri un fel de terminus technicus, atunci când se afirmă că „se va oficia / s-a oficiat Liturghia copiilor”.

Sintagma și practica „Liturghiei copiilor” vin în spațiul românesc pe filieră romano-catolică, respectiv greco-catolică. Aici, ea e prezentată drept „un aggiornamento original la slujbele bizantine” aprobat pe la începutul anilor 2000 de episcopul Florentin Crihălmeanu (răposat în anul 2021). În acest context, Liturghia copiilor presupune și aspecte noi: ea se desfășoară „în ritm de chitară, tamburine și alte instrumente muzicale de percuție... într-un mod specific vârstei”. Desigur, acest aggiornamento e de sorginte occidentală, unde, atât în tradiția romano-catolică, cât și cea evanghelică, slujbele duminicale speciale pentru copii ocupă, de decenii bune, un  loc bine definit în programul parohial.

De aici vine și prima mea nedumerire. În mod tradițional, teologii ortodocși (mai ales din diaspora) au combătut consecvent ideea de „Liturghie a copiilor”, pentru că ea contravine unui principiu străvechi al sinaxei euharistice, dar și al ecleziologiei ortodoxe: Sfânta Liturghie nu se adresează niciodată numai unei categorii de vârste sau de alt fel, ci este, prin definiție, o lucrare obștească care adună întreaga Biserică, ca și icoană în devenire a Împărăției. A dedica Liturghii în mod special copiilor sau tinerilor era văzut de teologii ortodocși drept o abdicare de la acest principiu organic și un simptom al unei profunde crize liturgice, dar și al segregării Tainei centrale a Bisericii – Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. 

Totodată, acest tip de proiect venea la pachet cu o reformă liturgică de jos în sus (sau, mai bine zis, de jos în jos, adică orizontale), greu de controlat. În mare parte, temerile ortodoxe s-au confirmat. Proiectul de „Liturghie a copiilor” (cu diferențele de termeni, în funcție de contextul cultural și confesional respectiv), pornit din intenția de a face accesibilă și mai atractivă slujba „celor mari” pentru „cei mici”, a avut efectul ruperii copiilor de viața liturgică obștească a Bisericii respective. Familiile caută doar slujbele speciale pentru familii și copii, iar prezența acestora la slujba duminicală „normală” a devenit o raritate. Una este „Liturghia copiilor”, alta „Liturghia comunității”. În schimb, acolo unde, din motive demografice, parohia nu și-a mai permis să ofere o slujbă cu accente „child-friendly”, familiile au rărit și mai mult mersul la biserică, iar procesul de îmbătrânire a parohiilor s-a accelerat. Copiii și tinerii se simt chemați și invitați doar acolo unde se fac slujbe speciale pentru ei, dar cum Biserica nu poate trăi doar din slujbe de tip event, participarea reală la viața Bisericii a scăzut. În plus, tinerii nu se mai simt atrași să schimbe, să dinamizeze ceva din slujbele comunităților parohiale, pentru că au slujbele lor („cool” prin definiție), chiar dacă mai răzlețe. Fiecare cu treaba (Liturghia) lui. Se poate discuta mult pe marginea acestui subiect, nu intru în detalii.

Un alt efect colateral a fost că gustul pentru Liturghii și slujbe cu dedicație, odată trezit, nu s-a oprit la copii. Grupe profesionale sau de hobby au dorit să aibă la rândul lor Liturghii-eveniment doar pentru ele. Cele mai cunoscute sunt Liturghiile pentru motocicliști, în aer liber. Cine acceptă teologic posibilitatea unei „Liturghii a copiilor” sau „a adolescenților”, nu va putea contraargumenta rezonabil imposibilitatea unei Liturghii a motocicliștilor, sau a altor grupe care pretind o abordare specială din partea Bisericii. O altă cutie a Pandorei, greu de stăpânit. 

Revenind la contextul ortodox, aceste schimbări nu sunt neapărat rele, dacă ar fi vorba doar de ierurgii. Acolo există, deja în tradiția bizantină, o bogăție a concretizării rugăciunilor pentru diferite nevoi și contexte de viață. În noile ediții ale Molitfelnicului românesc, această specializare misionar-liturgică (de pildă, în cazul sfințirilor/sfeștaniilor) a crescut considerabil. Nu este, principial, nimic greșit în asta, dacă se păstrează o oarecare măsură și se ține cont de caracterul personal al liturgicii ortodoxe. 

Când vorbim însă de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, care este centrul sacramental și duhovnicesc al Bisericii, lucrurile stau fundamental altfel. Liturghia adună, nu specializează. Există, desigur, Liturghia catehumenilor și cea a credincioșilor: o distincție de cu totul alt tip, cu o logică profundă în teologia sacramentală. Liturghia cheamă la o dimensiune nouă de viețuire („Binecuvântată este Împărăția...”), nu confirmă fragmentările (chiar și etapele evolutive) existente. Asta și pentru că vârsta biologică și cea spirituală nu coincid: avem copii și adolescenți foarte maturi din punct de vedere duhovnicesc și adulți ancorați în evlavia infantilă de tipul „Înger, îngerașul meu...” (cum atrăgea atenția adeseori părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta). Succesul evenimențial al unei Liturghii „cu dedicație” este, de altfel, pe termen scurt. Pe termen mediu și lung, ceea ce declanșează astfel de proiecte contravine experienței milenare a Bisericii apostolice: în Sfânta Liturghie sunt chemați toți deopotrivă (copii, tineri, adulți și bătrâni) să crească împreună, ca mădulare ale aceluiași singur Trup al lui Hristos. 

Sintagma „Liturghia copiilor” este din multe perspective una nefericită. Liturghia nu este a copiilor, nici a adolescenților, ci a Bisericii în Hristos. Nu poate exista o Liturghie doar a copiilor, sau a bebelușilor sau a bătrânilor, așa cum nu poate exista o Liturghie a preoților sau a episcopilor. Chiar și în context mănăstiresc, nimănui nu i-a venit până acum idea să vorbească de o „Liturghie a monahilor” sau o „Liturghie monahală”, deși, de multe ori, participanții sunt doar monahi. Orice segregare de acest tip ar fi anti-euharistică, anti-eclezială. Oricât de bine ar suna, Liturghia copiilor sau a adolescenților ne aruncă în plin vârtej de aggiornamento nereflectat îndeajuns, dar cu o dinamică proprie, ale cărei efecte sunt greu de prevăzut.

Bun, se poate găsi (și trebuie găsită) o altă expresie. Ceea ce oferă și vor astfel de proiecte este răspunsul la o criză nemărturisită: că în Liturghia „normală” duminicală, copiii și tinerii nu se (mai) simt vizați sau nu se (mai) regăsesc. De ce nu se simt vizați și e nevoie de Liturghii speciale? Pentru că nu sunt implicați destul. Deci, ceea ce oferă și vor aceste Liturghii ale copiilor, ar trebui să țină, într-un context parohial sănătos, de normalitate: 

- copiii să fie implicați activ în cântarea stranei (sau, dacă sunt destui copii, să fie și o strană de copii, care să cânte antifonal alături de strana adulților); 

- Apostolul să fie citit (nu cântat) de copii și tineri; predica să fie adecvată pentru toate vârstele, fără să fie superficială sau infantilizantă;

- viața liturgică să ofere bucuria comuniunii în fiecare duminică;

- comunitatea euharistică să fie expresia întâlnirii între vârste, între oameni diferiți, așa cum ea este, totodată, și expresia duhovnicească a regăsirii dintre cei vii și cei răposați, a concelebrării dintre îngeri și oameni, sfinți și păcătoși.

În fine, copiii să simtă că au în ce crește. Că drumul le stă în față. Că Biserica e un univers în care sufletul crește mereu, nu un Disneyland după chipul și asemănarea minții și vârstei la care mă aflu, din întâmplare, în acest moment.

Fiecare Liturghie ar trebui să fie o Liturghie a copiilor, a adolescenților, a adulților, a seniorilor (luați mereu împreună), nefiind în același timp a nici unei vârste, pentru că Sfânta Liturghie este, în primul rând, a lui Hristos, în Care nu mai este nici evreu și nici elin, nici copil, nici bătrân. În practica mea pastorală am avut și am ca prioritate acest aspect al implicării copiilor și roadele nu au întârziat să apară. E un efort continuu. Însă titulatura de „Liturghie a copiilor” sau „a tinerilor” e o etichetă care nu corespunde etosului liturgic ortodox.

Proiectele misionare din spatele așa numitei „Liturghii a copiilor” sunt bine intenționate. Vor continua și vor crea, probabil, o anumită emulație. Însă, fără reflecția necesară, aceste proiecte sunt riscante. Creștinismul occidental ni-l arată. Nu suntem feriți de semi-eșecuri similare. Putem învăța din greșelile, dar și din succesele altora, criteriul de bază rămâne însă Tradiția apostolică și viul drumului de mântuire. De aceea, ar trebui declanșată o dezbatere mai largă, pornind de la această temă. Se vrea un fel de aggiornamento de tip soft în Ortodoxia românească? Pornind de la ce criterii? Pe baza căror experiențe și principii? Sau acest aggiornamento vine „de la sine”, odată cu mediatizarea excesivă și cu alte provocări ale secolului al 21-lea? Nu orice aggiornamento trebuie conotat negativ (depinde ce înțelegem prin asta), doar că „aziul” (italiană giorno) de azi, va fi mâine un simplu ieri, va fi deja puțin învechit. La fel ca modelele de smartphone-uri. Aici e capcana. Problema principală este, deci, lipsa de reflecție profundă, mai ales privind implicațiile pe termen mediu și lung.

În concluzie, termenul de „Liturghie a copiilor” („a adolescenților”, „a tinerilor”) este din punct de vedere teologic unul nefericit, problematic și nu trebuie încurajat. Implicarea copiilor și tinerilor în viața liturgică nu are voie să ia un caracter de eveniment ocazional (deși cu oarecare impact imediat), ci trebuie să fie una din preocupările de bază ale fiecărei parohii. Aici e problema. Nu „ieșim în față” cu ceva care ar trebui să țină de firescul vieții parohiale. Copiii și tinerii trebuie să simtă că Biserica le prețuiește în mod real prezența, că orice slujbă fără ei e mai săracă. 

Tendințe de aggiornamento bat la ușa vieții religioase ortodoxe românești. Le negăm declarativ, dar să fim atenți ca nu cumva să le facem loc pe ușa din dos. Trebuie avută o dezbatere teologică chibzuită (a câta pe listă?...) despre ce înseamnă fidelitate și înnoire, formă și fond, coajă și miez, mai ales în context liturgic, pornind de la exemple concrete. Liturghia este miezul activ al unității Ortodoxiei. Ea nu e și nu a fost niciodată un muzeu, un ritual mortificat, dar, ca „înaintare comună în Împărăția Sfintei Treimi” (Sfântul Dumitru Stăniloae), viul ei nu ne aparține în totalitate. Măsura viului ei este apartenența la veșnicie.