Viața sa pilduitoare și sfaturile duhovnicești au făcut din părintele Proclu un nectar de mare preț din care credincioșii se adăpau duhovnicește. A răspândit lumină din lumina lui Hristos, Bunul și Blândul Păstor, și a lăsat lumină în urmă prin cuvintele sale. În ultimii ani ai vieții sale, chiar dacă era neputincios trupește, sufletul lui ardea ca o flacără. Sufletul lui era plin de entuziasm, era plin de ceea ce a iubit cel mai mult, lumina. Lumină pe care Dumnezeu i-a dăruit-o în urma rostirii Rugăciunii lui Iisus, „căutând cu timp și fără timp” ca și oamenii să învețe să o rostească.

Foarte mulți credincioși veneau să-i ceară sfatul părintelui Proclu, plângându-și necazul și durerea celui ce le-a fost sfătuitor și ajutător în timpul vieții sale pământești. Cu siguranță, Părintele a câștigat îndrăzneală înaintea Tronului ceresc și continuă să ajute și să mijlocească îndelung pentru sufletele cele suferinde. Dragostea pe care a avut-o părintele Proclu pentru credincioși a fost una nemărginită, uneori neglijându-se pentru a-și îndeplini misiunea de propovăduire a Iubirii Lui Dumnezeu.

O parte din suflet parcă ni s-a rupt și a plecat alături de cel al părintelui și îndrumătorului nostru care s-a făcut tuturor toate, ca pe toți să ne câștige pentru mântuire. A trăit o viață de jertfă, de dăruire, de renunțare în favoarea celorlalți. El s-a mistuit ca o lumânare din iubirea pentru Hristos și pentru Maica Domnului pe care o numea, silabisind, „Măicuța Domnului”, având dorința de a fi un călugăr bun, ascultător, de a nu-L supăra pe Dumnezeu. A căutat să dea duh de viață chiliei sale de la Mitocul Bălan, unde a fost trimis cu binecuvântare de Părintele Cleopa Ilie, să făurească ceva temeinic. A creat punți între suflete, s-a preocupat de formarea duhovnicească a călugărilor și de împlinirea ascultării în mănăstire, îngrijindu-se și de toată turma cea cuvântătoare ce pășea pragul chiliei sale. Suferea, plângea păcatele pelerinilor, se ruga și-i povățuia atât pe viețuitorii mănăstirilor, cât și pe cei aflați vremelnic în Valea plângerii. Ne spunea, adeseori:

Ați venit la un moș prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viața mea e un deal și-o vale, nimic folositor. Prețuiți timpul! Dumnezeu ne va cere socoteală de timpul pe care ni l-a dat, cum l-am petrecut. Dumnezeu este prezent în tot ­locul, ne vede, ne aude! Nu pierdeți vremea, plângeți-vă păcatele, rugați-vă, cereți milă de la Hristos!…. Cine are căință în suflet, acela va avea întotdeauna și smerenie. Așa să știți, rădăcina smereniei din căință se naște. Cine capătă aceste două virtuți, Duhul Sfânt îl învață mila, pentru că din dragoste izvorăște mila și dacă are milă de toți, adică de aproapele, nu poate greși, iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântărește pe altul. El se vede pe sine mic și păcătos.

Părinții Bisericii ne spun că nu este suficient să vii și să faci o rugăciune la cel pe care îl cinstești sau de la care ai nevoie de ajutor, ci este nevoie să iei aminte la viața, la duhul pe care l-a purtat în sine cel pe care îl cinstești. Numai în felul acesta, asumându-ne duhul și modul de viețuire în Hristos, putem să ne numim ucenicii celui pe care noi îl cinstim.

Am fost cu toții martori ai unei vieți pilduitoare pe care părintele a adus-o cu o smerenie desăvârșită. I-a ascultat pe toți ore în șir, cu răbdare, cu inimă adâncă și cu smerenie, învățându-i nu doar din experiența lui de viață, ci din ceea ce Dumnezeu a sădit în inima lui. A dus o viață simplă de monah adevărat, fără să agonisească nimic, nici ceva din slava și influența lumii acesteia, ci împărtășind tuturor dragostea și smerenia sa prin slujire necontenită și dezinteresată față de toți.

Modul lui de a ne arăta că ne iubește și că suntem totul pentru el, fără a o spune prin cuvinte, a fost mereu unic

Cea mai mare cinstire a vieții unui Avva este imitarea vieții lui. Să încercăm să ne asumăm și noi duhul, trăirea, mărturisirea și viața părintelui în Hristos.

Să avem parte de rugăciunile cuvioșiei sale și să-i urmăm viața, nevoința, dragostea către aproapele, mărturisirea credinței, smerenia și smerita sa cugetare și, mai presus de toate, dragostea nemărginită față de Dumnezeu. Acum, la plinirea celor șapte ani de la mutarea părintelui Proclu în Veșnicie, ne îndreptăm privirea spre Cer și sfințenie, pentru a primi binecuvântarea de „purcedere” în călătoria acestei vieți spre cea Veșnică, de la iubitul pustnic și Părinte al nostru duhovnicesc Proclu Nicău, ale cărui cuvinte de despărțire erau: „Când voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, așa am să mă rog: Doamne, pe toți câți au trecut pragul chiliei mele învrednicește-i să dobândească un colțișor de Rai!”.

Părinte Proclu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!