Arhimandritul Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim își amintește: „Părintele dădea sfaturi tuturor, îi ajuta pe toți, monahi, ieromonahi, stareți, starețe, credincioși mireni, chiar și oameni rătăciți care aveau nevoie de ajutor. Pentru fiecare avea un cuvânt de folos. Am fost la el cu un iconar și părintele Proclu l-a sfătuit să se roage întotdeauna la sfinții pe care îi reprezintă în icoane, pentru că iconografia nu este doar o simplă zugrăveală, ci o experiență a unirii cu sfinții reprezentați – și dacă nu reușește, întâi de toate, pictorul să se unească cu sfinții pe care vrea să-i zugrăvească, nici privitorii de mai târziu nu pot să îi cunoască pe sfinți prin intermediul acelor icoane”. 

Părintele Ovidiu Butnaru, care i-a fost duhovnic, ne destăinuie: „L-am cunoscut ani de zile și în situații extraordinar de grele: a fost bolnav, a căzut, a stat izolat cu zilele și nu mai putea să meargă. Dar nu s-a plâns niciodată, întotdeauna mulțumea lui Dumnezeu și chiar râdea puțin așa, pe sub mustață, spunând: «A, asta e puțin, asta e puțin». Acesta era cuvântul lui, de fiecare dată. M-a uimit și o situație în care, mergând împreună, eu fiind cu mai puțin de jumătate din vârsta lui, nu mai puteam să sufăr osteneala și mă plângeam, însă el nici măcar nu a deschis gura. În privința relației dintre noi, vă dați seama că eu eram cel care învățam de la el, cel care tot timpul eram ajutat și sprijinit. Cu toate acestea, părintele, având și el, ca om, micile lui greșeli, de fiecare dată se străduia să se spovedească și vă spun că, de multe ori, când se mărturisea, era exact ca atunci când se ruga, cu aceeași zdrobire de inimă, socotindu-se pe sine cel mai din urmă”[1].

Pentru părintele Ambrozie Ghinescu, egumenul Schitului Pocrov, părintele Proclu a fost o pildă vie de rugăciune lucrătoare: „Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că acest părinte învăța să adormi din rugăciune. Era una dintre învățăturile pe care părintele Proclu le repeta, iar eu am fost fascinat de lucrul acesta și de felul simplu în care explica. Am încercat să împlinesc întocmai ceea ce spunea el și lucrul acesta mi-a adus multă bucurie. Îmi amintesc cum, într-o seară, pe când eram frate sub ascultare la stăreția Mănăstirii Neamț, mi-a fost dor să merg la părintele. Ajungând acolo, sfinția sa a început să povestească despre el. Spunea că avea ascultare la stăreție, când era la Slatina, iar acolo era un dulap unde erau ascunse niște prăjituri pentru musafiri și, de fiecare dată când trecea pe acolo, lua câte o prăjitură. Am rămas uimit de cuvântul părintelui, știind că același lucru îl făceam și eu. Era la noi în stăreție un dulap unde maicile ascundeau prăjituri pentru musafiri și, fiind tânăr, de fiecare dată mă înfruptam de acolo. Părintele, însă, avea un umor al său prin care te încuraja, prin care te scotea din apăsare, din starea de încordare și îi dădea Domnul cuvânt de mângâiere pentru fiecare. Eu tot timpul îi spuneam că o să trăiască cât scria pe poartă, adică numărul 98, și părintele râdea. Voiam, într-un fel, să-l încurajez. În ultima perioadă a vieții, am fost de câteva ori la el și am remarcat că era foarte luminos la chip, chiar și barba avea un alb neobișnuit. Cu toate că era neputincios și se vedea cu fiecare respirație că este apăsat de neputința trupului, părintele avea energie și un har deosebit”[2].