„Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască.” (Luca 12, 2) [1]

Au trecut nouă ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Proclu Nicău. Pentru Biserică, acest timp nu este doar o succesiune de ani, ci un răstimp al lucrării tainice, în care roadele unei vieți trăite în Hristos se descoperă treptat, fără grabă și fără zgomot. În iconomia mântuirii, Dumnezeu nu arată imediat rodirea, ci o lasă să se coacă în taină, asemenea seminței ascunse în pământ.

Plecarea Părintelui Proclu din această lume nu a fost o rupere a comuniunii, ci o mutare a prezenței sale într-un plan mai adânc. În viața Bisericii, moartea nu desparte, ci adâncește legătura dintre cei vii și cei adormiți în Domnul. „Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor” [2] – cuvânt care luminează și astăzi pomenirea celor ce au trăit în credință.

Părintele Proclu Nicău a fost un om al tăcerii lăuntrice. Nu al izolării, ci al adâncirii în rugăciune. Tăcerea sa nu era lipsă de cuvânt, ci rod al unei vieți trăite înaintea lui Dumnezeu. Tradiția patristică vede în tăcere o lucrare a veacului ce va să fie, o stare de desprindere de risipire și de adunare a minții în inimă [3]. Această dimensiune eshatologică a marcat discret, dar profund, întreaga sa viață.

Cuvântul Părintelui Proclu era puțin și bine cântărit. Nu vorbea mult, pentru că știa că vorba neacoperită de rugăciune slăbește sufletul. De aceea, întâlnirea cu el era adesea o întâlnire cu liniștea. Cei care îl căutau plecau nu cu explicații multe, ci cu inimile mai așezate. Această lucrare tainică a liniștii este una dintre cele mai autentice forme de pedagogie duhovnicească. 

Un loc important în viața sa l-a avut lacrima pocăinței. Nu ca expresie emoțională, ci ca formă a vederii de sine și a curățirii inimii. Sfântul Ioan Scărarul arată că lacrima pocăinței luminează mintea și vindecă adâncul sufletului [4]. Părintele Proclu a trăit această realitate fără ostentație, ca pe o respirație firească a vieții duhovnicești.

Trecerea sa la cele veșnice a fost în deplină continuitate cu viața pe care a dus-o: fără dramatism exterior, fără revendicări, fără dorința de a fi remarcat. A fost o plecare în liniște, asemenea lucrării nevăzute a harului din viața liturgică a Bisericii. Durerea celor rămași a fost una adâncă, dar purtată cu nădejde, fără revoltă, încredințată lui Dumnezeu.

Asceza Părintelui Proclu nu a fost una demonstrativă. Postul, privegherea și retragerea în sine erau pentru el căi de smerire și de deschidere către lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Teodor Studitul spune că inima smerită și zdrobită devine locaș al harului dumnezeiesc [5]. Această inimă a lucrat Părintele Proclu în taină, zi de zi.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc că prezența sa aducea pace. Nu prin multe cuvinte, ci prin liniștea care izvora dintr-o viață trăită în rugăciune. Avva Pimen spune că tăcerea este începutul curățirii sufletului [6]. În această tăcere lucrătoare, Părintele Proclu a chemat la pocăință, la răbdare și la asumarea crucii personale.

Abia după plecarea sa se pot vedea mai limpede roadele. Viața duhovnicească nu rodește imediat, ci în timp, după rânduiala lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că răbdarea în necazuri este una dintre căile sigure ale mântuirii [7]. Într-o lume grăbită, mărturia Părintelui Proclu rămâne un îndemn la statornicie și adâncire.

Plângem despărțirea, dar nu fără nădejde. „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” [8] - cuvânt care nu anulează durerea, ci o luminează. Dorul pentru cei adormiți în Domnul se preface în rugăciune și în așteptarea întâlnirii în Împărăția lui Dumnezeu.

La împlinirea a nouă ani de la trecerea sa la Domnul, pomenirea Părintelui Proclu Nicău rămâne pentru Biserică nu doar un act de aducere-aminte, ci un prilej de cercetare a conștiinței și de adâncire în sensul adevăratei vieți creștine. Viața sa, trăită în discreție și rugăciune, se ridică astăzi ca o mărturie tăcută, dar puternică, într-o lume dominată de zgomot, grabă și risipire lăuntrică. Părintele Proclu nu a polemizat cu lumea, nu a condamnat-o prin cuvinte, ci a chemat-o prin propria sa așezare înaintea lui Dumnezeu.

Pentru omul contemporan, obișnuit să caute rezultate imediate și confirmări exterioare, chipul Părintelui Proclu rămâne o provocare. El arată că mântuirea nu se câștigă prin vizibilitate, ci prin statornicie; nu prin afirmare de sine, ci prin smerenie; nu prin mulțimea cuvintelor, ci prin adâncimea tăcerii. Viața lui ne învață că adevărata libertate se naște din ascultare, iar pacea nu vine din evitarea crucii, ci din purtarea ei cu răbdare și credință.

Tăcerea lucrătoare pe care a trăit-o nu a fost o fugă de responsabilitate, ci o formă înaltă de slujire. Într-o epocă în care cuvântul se consumă rapid și se golește de sens, Părintele Proclu a arătat că există un cuvânt care rodește tocmai prin faptul că este rar și purtat în rugăciune. Această tăcere, născută din prezența lui Dumnezeu în inimă, rămâne una dintre cele mai mari învățături lăsate Bisericii.

Pentru ucenicii săi, pomenirea Părintelui Proclu este și o chemare la responsabilitate duhovnicească. Nu este suficientă evocarea emoționantă a amintirii sale; adevărata cinstire se arată în continuarea duhului său de viață. Ucenicia nu se măsoară în apropiere fizică sau în amintiri, ci în fidelitatea față de duhul primit: răbdare în încercări, pocăință fără deznădejde, rugăciune neîncetată și tăierea voii proprii. Adevăratul ucenic este cel care, chiar în absența părintelui său duhovnicesc, rămâne statornic pe cale.

Pentru cei care l-au cunoscut doar din cuvânt sau din mărturii, viața Părintelui Proclu rămâne un îndemn la întoarcerea spre interior, la curățirea inimii și la redescoperirea lacrimii pocăinței. Lacrima, pe care el o prețuia atât de mult, nu slăbește sufletul, ci îl întărește, pentru că îl așază în adevăr înaintea lui Dumnezeu. Într-o lume care fuge de durerea lăuntrică, Părintele Proclu a arătat că doar durerea asumată în Hristos se poate preface în bucurie.

Pentru mine, ca nepot, pomenirea sa este o durere care nu se vindecă prin timp, ci se transformă prin rugăciune. Este dorul unei prezențe care nu mai este vizibilă, dar care continuă să lucreze în adâncul inimii. Este conștiința unei moșteniri care nu apasă prin obligație, ci cheamă prin exemplu. 

Nouă ani fără Părintele Proclu nu înseamnă absență, ci o prezență mutată în alt plan. Rugăciunea pentru sufletul său se unește cu nădejdea că „cei adormiți în Domnul” sunt vii înaintea Lui și că dragostea nu este întreruptă de moarte. În lacrima pomenirii se ascunde o bucurie tainică: aceea că despărțirea nu este definitivă, iar întâlnirea se pregătește în taina Împărăției lui Dumnezeu.

Astfel, pomenirea Părintelui Proclu Nicău rămâne pentru Biserică o chemare la adânc, pentru ucenici o datorie de fidelitate, iar pentru mine, nepotul său, o cruce purtată cu dor, cu recunoștință și cu nădejdea că rugăciunile sale nu ne părăsesc, ci ne însoțesc tainic pe calea mântuirii.

Odihnește-te în pace, Părinte Proclu și rămâi pentru noi veșnic icoana unei vieți trăite în Dumnezeu, a unei tăceri care grăiește, a unei lacrimi care mântuiește și a unei iubiri care nu moare niciodată.