“ << Filosofia >> înseamnă în grecește << iubirea înțelepciunii>> ori, pentru noi, înțelepciunea este Înțelepciunea lui Dumnezeu, este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Și pentru noi altă înțelepciune nu există. Și, dacă această înțelepciune este nebunie – și este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim și noi << nebuni>>, fiindcă înțelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.
Originea nu este mai importantă decât faptul că exiști. […] Originea îți este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naște într-un cuib, până îi cresc aripile și își ia zborul, crește în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îți face aripi duhovnicești către ființa lui, către veșnicia lui și zboară acolo, în veșnicie.
Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputință. Dar ceea ce este cu neputință omului, Dumnezeu Însuși împlinește pentru om. Și aici intervin Tainele Bisericii și puterea lor care hrănește această naștere și creștere întru veșnicie, în fiecare suflet.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: << tot omul este minciună>>.
Omul, dacă nu și-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea << devenirii întru ființă>> a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască.
Nu mai știu cine - i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăiește poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocșii dacă știm unde este ortodoxia nu știm însă unde nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din fața noastră, dacă este sau nu ortodox în esență. Asta numai Dumnezeu o știe. Am găsit în toate religiile, în natura și filosofia lor, tendințe către Ortodoxie. Bineînțeles că se poate afirma de către unii că toți au adevărul. Da, toți au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin și toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiția lui fără Hristos, dar mă minunez și de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos.
În absolut, sunt numai două lucruri tranșante, care se exclud: adevărul și rătăcirea. Putem spune că Avram bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om << amestecătură >> nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt și de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranșăm noi. Tranșează judecata lui Hristos cea di urmă. Între creștini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potențial mântuit.
Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputință omului singur. Când vin tineri la mine și-mi spun: <<Este așa de greu să mă rog, să mă schimb >>, le răspund: << Nu-i greu deloc; este cu neputință! >>. Dar, ca să înțelegi sufletul, de ce-ți este așa de greu, trebuie să ști că ceea ce încerci este cu nepuțință pentru tine însuți și de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluția este rugăciunea, iar când Domnul a zis că << cele cu neputință omului sunt cu putință lui Dumnezeu>> a spus-o ca pe o făgăduință; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduință și să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputință omului.
Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aș aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât se duce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Eu aș confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost și experiența mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală și trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deși eu atunci căutam criterii intelectuale.
Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Și cale a este trăirea. Când se descoperă <<în duh și în adevăr >>, adevărul se duce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Și aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micșorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile și religiile de care am auzit câte ceva, cu intenții de multe ori extraordinare, ci adevăruri deplin care, negreșit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducție, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima și sufletul și în cele din urmă și mintea. Că în duhovnicie mintea se convertește cel mai încet. Să nu vă smintiți de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovado logică, ori logica seamănă cu niște rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experiența existențială a minunii, logica ți se transformă sau ți se modifică, îți crește și atunci include și minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credința. Și logica << se dezvoltă >> și << se mărește>>. Camera și rafturile se adaugă – nu-i așa? – după cum vine experiența. Deci, întâi experiența, iar rațiunea și logica vin după aceea și explică, dar în viață explică de mute ori târziu. De multe ori aveți trăiri neînțelese ani și zeci de ani de zile și, după zeci de ani de zile, vine și o explicație logică
Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreția acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.
O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoșii găsesc viața deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.
Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, să știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: << Luați seama… să nu speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Și se va propovădui această Evanghelie a Împărăției în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul>>. Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșătoare de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor.