În drum spre Betleem, trecem prin istoria lumii ca printr-o haldă de zgură. Pruncul pe Care îl poartă în pântecele său Preacurata vine să împlinească misiunea de vector istoriei umane.  Până la El, istoria pare brăzdată de fulgere de lumină. Chipuri de încredere pe care Biserica le și consemnează în Duminica Strămoșilor după trup ai Mântuitorului. Pornind de la Adam, prin Noe, Avraam și ceilalți toți – patriarhi și regi, cum e cazul lui David – care ne dovedesc limpede că Întruparea Domnului nu este un „accident genetic” venit să vindece un „accident moral”, ci este darul lui Dumnezeu-Tatăl către lumea pe care ca zidit-o pentru împlinirea în slavă a voinței și iubirii Sale.

Drumul spre Betleem este, însă, unul marcat de zgura păcatelor noastre. Pentru oricine altul din lume ar fi fost alunecos, nu și pentru aceea care Îi spune lui Dumnezeu: „fie mie după cuvântul Tău!”. Izbăvirea din zgura păcatelor începe prin smerenia Maicii Domnului, numită de imnografie „înălbitorul negrelii sufletelor”. De aceea, orice proferare de răutăți la adresa Preacuratei te mișcă dinspre curăție spre necurăție și dinspre lumină spre întunericul pătimaș. Ea trece printre noi, până la sfârșitul veacurilor, ca o binecuvântată „șansă” a firii umane împlinite prin smerenie. De aceea, postirea „cu gura mare” ca și cea „cu gura plină” nu prea ține de liniștea vindecătoare de zgomot a Nașterii Domnului Hristos. Avem nevoie de o „postire tăcută” dinaintea inflației de vorbe în care ne scufundăm sufletele și trăirile. Ultimele zile ne-au dovedit că a trăi adevărul presupune riscuri de liniște sufletească, dar a ucide dreptatea este de-a dreptul reașezare în zgură a voii lui Dumnezeu.

Drumul spre Betleem frământă încă inimile călătoare în aflarea lui Dumnezeu. Privesc spre oameni care chiar cred că Îl au pe Dumnezeu și, de pe pozițiile lor, ne vorbesc despre revelații particulare, aduc înaintea oamenilor tot soiul de informații și transformă propriile speculații în adevăruri ce ar trebui să fie admise public. E un vacarm de sponsorizări ale neliniștii. Ori temeiul postirii rămâne tăcerea mărturisitoare. Cu sens înspre Hristos în rostire. Altfel, drumul spre Betleem este mai degrabă o alunecare pe panta fasonată cu zgură a păcatelor. Un șir de scuze nu construiesc părerea de rău și nu aduc iertarea mai aproape de noi. Pentru aceea, fundamentul postirii este iertarea, partea de conștientizare a darurilor lui Dumnezeu care ne diferențiază fundamental de animale. Care, ne spune Scriptura, sunt mai aproape în recunoașterea lui Dumnezeu drept Creator și Proniator decât noi, ființe raționale. Pentru că zgura se depune, la unii iremediabil, pe conștiința rațională și se exprimă în modul de a gândi, a acționa și reacționa. Suntem prin Hristos departe de ideea de „spălare pe creier” pentru a înțelege cursul lumii de aceea orice acțiune de manipulare contravine libertății pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul în a gândi și acționa. Pentru că voinței noastre îi acordă tensiunea împlinirii prin voința Lui. Și când voia noastră împlinește voința Lui lumea întreagă devine sărbătoare.

Drumul spre Betleem e ca un răsărit de soare din marea de zgură a unei istorii de răutăți, războaie și răzbunări. O istorie în care omul s-a voit dumnezeu fără Dumnezeu. Fără harul Lui care vindecă de inuman omenia noastră. Ca orice construcție fără Dumnezeu, omenirea și-a aflat idolii: regi, cezari ori lideri de tot soiul. Cel care se naște la Betleem nu e nimic din toate acestea. Dacă vă întrebați de unde pornirea lui Irod de a ucide pe „regele” ce tocmai se născuse la Betleem, e simplu răspunsul. Irod făcea parte din dinastia ce uzurpase succesiunea davidică a regalității Neamului ales. Știa că e un impostor. De aceea, ucidea proprii copii – umbla vorba că era mai bine să fii porcul lui Irod decât feciorul său, mai ales dacă mama ta ar fi avut ceva în comun cu neamul lui David – și vămuiește de vieți zona muntoasă din preajma Ierusalimului pentru a „chiureta” neamul lui David de orice urmaș ar fi putut reinstaura succesiunea profetică a acestuia. Mereu, iubitorii de zgură ucid Lumina și cred că ea poate fi ascunsă ochilor celor ce iubesc lumina. Pe calea spre Betleem urmăm pe Cel care ne este Lumina.

Drumul spre Betleem despică lumea în două precum odinioară uscatul Mării Roșii pentru a trece Neamul lui Israel. De astă dată plinirea drumului suntem noi, fiecare în parte și toți împreună. Neamul celor cred că Hristos este Calea, Viața și Învierea. Care avem obligația de a ne opune Irozilor și să vestim că libertatea începe prin smerenia Maicii Domnului. Fără postire nu putem îndrepta lucrurile nici în viața personală și nici în societate. De aceea, la vreme de postire, vedem cum zgura caută să se prezinte drept lumină. Dar noi știm că numai Hristos e izbăvirea și Lumina pe care întunericul nu o poate birui. Să mergem să-L întâmpinăm!