Aspecte introductive

Pericopa de astăzi e una tare dificilă ca mesaj și complexă din perspectiva înțelesurilor. Pe de o parte, ea aduce în atenție dinamica și adesea deficitara relație dintre părinți și copii. Pe de alta, vine să vorbească despre atitudinea umană și cea divină. Dezideratul „precum în cer, așa și pe pământ”, nu pare a fi implementat într-un mod exemplar în societate în cadrul mai-sus pomenitei ipostaze. Esența întregului capitol în care se regăsește ea e propovăduirea dragostei. A gândirii cu inima. Căci în vreme ce mintea e preocupată de cauze, justificări, analize și de multe ori se exprimă în mod vindicativ, inima se mulțumește să iubească. Și pace! Nu-i trebuie analize, despicarea firului în patru, nu reproșează greșeli și-l asumă integral, cu statutul de tabula rasa, pe greșalnic, odată pocăit. Dar până să ajungem să vedem cum ilustrează Evanghelistul acest aspect, să purcedem pe firul narațiunii.

Anticipând cele ce vor urma, Mântuitorul ține să afirme un lucru. Arată că că în cer: „va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”.

Averea

Apoi, vine să ilustreze cele spuse prin intermediul unei parabole. Dintre cei doi fii pe care-i avea un om, cel mai tânăr părea rebelul casei. Va sfida cutumele vremii, cerând tatălui său partea ce i se cuvenea de avere. Ca și când era un lucru a cărui agonisire muncise din greu, care i se cuvenea fără alte comentarii. În loc să fie mustrat, va avea parte de un răspuns favorabil. Că doar, ce nu fac părinții pentru copiii lor! Urmarea e un fapt de-a dreptul predictibil. Tânărul va fi mână spartă, iar banii se vor epuiza în cel mai scurt timp. Fără a avea conștiința lucrului dobândit prin muncă, nu va fi mustrat nici de conștiință atunci când îi va pierde în mod nepotrivit. Abia apropierea foametei va aduce cu sine redeșteptarea conștiinței. Decăzut sub povara grelei plăgi a sărăciei, va ajunge păzitorul unei turme de porci.

Pus față în față cu penuria alimentară care, pentru un om învățat a trăi în desfătări, devenise de bună seamă o problemă spinoasă, va deveni brusc introspectiv. Dialogul cu conștiința va fi și cel care îi va oferi soluția: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, își va spune el.

Întoarcerea

Venirea în sine, care e și ea o formă de întoarcere va fi dublată de un fapt cu caracter pragmatic. Îl va pune pe cale. Înapoi acasă. Acolo, ochii osteniți de plâns ai părintelui, scrutau depărtările. Așa se face că-l va vedea de la distanță. Va fugi înaintea sa, îl va îmbrățișa, așa cum numai un tată știe s-o facă cu fiul întors după ce a hălăduit pe neștiute coclauri. Printre sughițuri, fiul încearcă să-i spună ceva. Ca la spovedanie: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. N-apucă să-și termine gândul. Inima de părinte e atât de învăluită de bucurie, încât simte nevoia să se exteriorizeze. Urmează pregătirile de masă. Se junghie vițelul cel îngrășat și se-ncinge o adevărată petrecere. Scopul: de a exprima bucuria prilejuită de insolita întoarcere.

Fiul cel mare

Bucuria îl face pe părinte să omită un amănunt esențial. Să-și anunțe fiul cel mare. S-a vorbit mult în exegeză despre atitudinea colțuroasă a acestuia. A fost dat mereu ca exemplu și-a fost trimis la periferia teologiei, cu eticheta de „bursuc trist al Împărăției”. Și totuși, eroarea e a părintelui. Dacă ar fi fost anunțat din vreme, poate că efectele ar fi fost cel puțin domolite, dacă nu estompate integral. Acum, el e trist. Dacă-n inima părintelui s-au învălmășit gânduri de bucurie, în mintea tânărului se-nșiră gânduri ciudate. Hermeneuticile celor doi au la bază principii diferite. Domnul nu trage concluziile povestirii. Lasă doar personajului în măsură calitatea de a trasa morala povestirii. Iată ce spune el: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Aspecte conclusive

În anumite momente ale vieții noastre ne regăsim cu certitudine în toate cele trei ipostaze ilustrate în cadrul parabolei. Grav ar fi de ne-am bloca doar într-una. Important ar fi să învățăm câte ceva din fiecare. Ca fii mezini, Sfântul Luca ne atrage atenția prin ceea ce prezintă, că nu ar trebui să cheltuim cu multă lejeritate averi pe care nu le-am adunat noi. Și ne mai vorbește și despre întoarcere, ca despre poarta de scăpare înspre care inimile noastre-și pot găsi mereu calea. Ca fii mai mari, ne-ndeamnă să ne bucurăm. La temelia unei familii frumoase trebuie să se găsească apodictic două sentimente: dragostea și bucuria. Manifestate în mod altruist. Pentru alții, nu închise în mod egoist în baierele propriului sine. Ca părinți, suntem chemați să lucrăm după măsura dragostei. Ea e vistiernicul iertării și aducătorul de împăcare și bonomie. Nu e greu! Îndrăzniți!