30 de arginți. Dorinţa de argint este motorul care mişcă lumea. Banii sunt sângele sistemului economic și ei ne pun pe toți în acțiune. Dar traseul urmat de fiecare în căutarea lor este: de la Dumnezeu către neant. Urmărirea bogăţiei este, neîndoielnic, îndepărtare de Dumnezeu. În loc să mă pun sub protecţia Lui, caut să-mi asigur eu singur, prin puterile mele, toate bunurile de care am nevoie.

Merg la serviciu pentru că vreau bani. Fac o afacere, la fel, ca să câştig bani. Unii vor să intre în Parlament, alţii învaţă ca să poată obţine, după absovire, o slujbă mai bine plătită. Pot, pe o cale mai scurtă, să îi fur sau să îi dobândesc prin înşelăciune. Marea majoritate a acţiunilor pe care le întreprind oamenii are acelaşi mobil, mărturisit pe faţă sau mai pe ascuns: câştigarea banilor. Faptul că unii câştigă mai puţin decât alţii nu se datorează modestiei, mulţumirii cu puţin, încredințării în voia lui Dumnezeu, ci, în ciuda ostenelilor lor, neputinţei de a obţine mai mult.

O butadă spune că „săracii sunt la fel ca bogaţii, numai că n-au bani”. E trist şi adevărat. Cei fără bani nu sunt în stare să îi „facă”. În rest, au aceleaşi aspiraţii, aceleaşi planuri, aceleaşi modalităţi predilecte în care şi-ar cheltui ipotetica avere. De aici rezultă imensele cantităţi de frustrare, ură, dispreţul şi invidia nutrite deopotrivă de către săraci faţă de bogaţi.

Că toţi vrem bani a devenit un secret al lui Polichinelle. Uneori oamenii se mai ascund, din diplomaţie, din pudoare sau ipocrizie: ne vorbesc de planuri frumoase, de dorinţa de a ajuta, toarnă bla-bla-uri cu umanitatea, milostenia şi grija de aproapele. Ştim bine că acestea sunt doar forme emfatice şi stângace de a ne ascunde dorinţa aprigă de câştiguri nelimitate. Vrem să salvăm aparențele: să nu se vadă că suntem doar simple animale în căutarea vânatului pe care să-l sfârtecăm.  Ambalaje frumoase pentru un conţinut fetid pe care nu îl putem prezenta ca atare.

O bună cuviinţă de faţadă precum şi conştiinţa adâncă a faptului că şi noi, dacă am fi în situaţii similare, am face la fel, ne determină să nu-i strigăm în faţă  carieristului că e carierist, avarului că e avar, farsorului că e farsor. Dar ştim că, în ciuda pozelor adoptate, la atât se reduce viaţa lor. Poate și a noastră... Un amestec de scârbă, invidie şi milă ne face să simțim față de bogații lumii atracție și repulsie în același timp, să vrem să fim ca ei în timp ce îi detestăm.

Poziţia lui Harpagon al lui Moliere sau a unui Hagi Tudose care îşi încleşta mâna pe bani, acumulând fără măsură şi nevrând să cheltuie nimic, nu mai este la modă. Vrem să fim bogați, dar nu din avariție pură. Mai pot exista astfel de oameni, dar ei nu sunt reprezentativi pentru vremea noastră. Merită să faci bani doar dacă îți poţi exhiba „puterea financiară” şi să o arăţi celorlalţi sub forma obiectelor şi a standardului de viaţă pe care îl atingi. Preferăm să ne etalăm bogăţia, atât ca să îi facem să moară de ciudă pe cei care nu au cât noi, cât şi ca să beneficiem de confortul, comoditatea şi binefacerile societăţii supertehnologizate pe care ne-am creat-o.

Nu contează câţi bani avem. Indiferent cât de mulţi sau de puţini ar fi, dacă gândurile noastre merg mereu către ei, despre cum să-i chivernisim sau, mult mai adesea, cum să-i înmulţim, suntem pierduţi. Dăm glas patimii iubirii de arginţi, care ne ocupă enorm de mult mintea nelăsând-o să lucreze altceva, de pildă fapte bune sau rugăciuni. „Fiindcă unde vă este comoara, acolo va fi şi inima voastră”. (Luca 12, 34) Comoara nu este bogăţia în sens fizic, bunurile pe care le posed, ci este o tendinţă a sufletului, este lucrul cel mai de seamă al vieţii, cel la care ţii cel mai mult, căruia i te închini, cel care îţi ţine cel mai mult mintea ocupată și îți generează majoritatea acțiunilor. Or, dacă el este unul pământesc, atunci noi suntem pământeşti.

Dorinţa de a avea bani este tentativa de a-L face pe Dumnezeu inutil vieţii mele. Îl înlocuiesc cu ceea ce îmi pot oferi banii sau cu ceea ce cred eu că ar putea să-mi ofere, iar jocul iluziilor este extrem de important. De aceea trăim într-o imensă idolatrie, nevăzută și nepedepsită de nimeni.

Ne lăsăm fascinaţi de lume, mai bine zis,  de anumite obiecte ale ei, cum ar fi o brăţară de aur, un iphone, un mercedes și puteți adăuga aici orice bun sau serviciu din lumea aceasta pe care vi l-ați dorit cândva. Ne acaparează mintea fie că ne putem permite achiziţionarea lor, fie că nu. Am putea, la nevoie, să ne dispensăm de multe din lucrurile din jurul nostru, am putea chiar face sacrificii şi să renunţăm şi la cele neapărat trebuincioase. Dar dacă ştim că există măcar un lucru la care nu am putea renunţa, înseamnă că purtăm toată lumea în noi, în toată materialitatea ei opacă, şi că, plini de ea, nu-i mai lăsăm vreun locşor şi lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu îi spune lui Adam: ”Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19), noi ne gândim că se referă la îngroparea de după moarte. Dar nu e numai atât. Nu e numai moartea fizică, de la sfârşitul vieţii. Toate cele ce există, oameni, dobitoace, produse ale minţii omului, sunt pământ. Poate e mai greu de crezut, dar navele spaţiale, vapoarele, automobilele telefoanele mobile ultraperformante sunt pământ şi în pământ se vor întoarce şi ele, oricâtă creativitate ar include, oricâte descoperiri științifice ar încorpora şi oricât de trainice ar părea. Alipirea de ele este alipire de pământ. Dacă vrem să trăim cu adevărat trebuie să ne dezbărăm de farmecul exercitat de obiectele produse de mintea umană. Ele își dezvăluie atunci adevărata natură, de idoli care vin să-l înlocuiască pe Dumnezeu, singurul care merită, în ultimă instanţă, să fie dorit. Dorinţele noastre, oricât de vaste şi de avansate ar părea ele, nu sunt decât „vânare de vânt”, pământ care atrage alt pământ, care se scurge în neant, dacă nu-l au pe Dumnezeu ca unic „obiect” al lor.

*

Hristos i-a scos din sărite în mai multe rânduri pe cărturari și pe farisei. Îi exaspera că vindeca bolnavii în sinagogă în zi de sabat, reușea să iasă din încurcăturile în care vroiau să-L pună, de exemplu când cu plata dajdiei sau cu prima poruncă din lege sau când a fost întrebat cu ce putere făcea minunile și multe, multe altele. Dar un lucru nu i-au iertat, iar atunci condamnarea Lui la moarte a fost irevocabilă. Când a venit la Ierusalim, pentru patima și moartea pe cruce, s-a dus la templu și acolo a răsturnat mesele zarafilor și ale celor ce vindeau și nu mai lăsa pe nimeni să facă comerț. Apoi rostește cuvinte grele: „Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: "Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile"? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui.” (Marcu 11, 17-18)

Cam asta se întâmplă și cu noi. Cât timp Dumnezeu se infiltrează și ne dă peste cap automatismele, inclusiv cele mentale, mai putem încă să-L suportăm, chiar dacă greu. Nu prea avem ce să-I facem, căci vedem că are dreptate. Când însă umblă la banii noștri, la confortul pe care ni-l dorim, când ne cere acea puritate pe care trebuie s-o avem ca să-L primim pe Hristos în Casa sufletului nostru nu mai suportăm. Hotărâm uciderea Lui, extirparea din suflet și ne vedem de ale noastre.

Când Hristos spune „casa Mea casă de rugăciune se va chema”, oare se referă la Templul din Ierusalim  sau, mai degrabă, la sufletul nostru unde vine și stă și bate ușor și așteaptă umil să-i deschidem? Iar noi avem ușa încuiată  și intrarea baricadată cu plăcerile procurate de bunurile lumii acesteia.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul „trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre acestea este necredinţa. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul ca să-şi procure dezmierdări printr-însul. Iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini.” (http://www.doxologia.ro/filocalia/de-ce-vrea-multimea-bani)

*

Care e sfârşitul lui Iuda? Se sinucide, aşa cum ştim cu toţii, atunci când îşi dă seama că a vândut sânge nevinovat. Conştiinţa îi spune că a greşit, că nu trebuia să prefere banii lumeşti Mântuitorului veşnic. Există întotdeauna o insuportabilă conştiinţă care ne spune un insuportabil adevăr, care ni se relevă măcar în ultimă instanţă. Cum nu suportăm existenţa acelui adevăr, atunci când constatăm fără putinţă de tăgadă că nu-l putem extirpa, preferăm să nu mai existăm. Iar sinuciderea nu este doar actul final în care îţi pui ştreangul de gât. E o sinucidere de fiecare clipă atunci când căutăm bunurile lumeşti în locul celor cereşti. Fiecare mică sclipire de ochi poftitoare către bunurile lumii este o mică sinucidere. Dar cumulate dau măsura eşecului duhului nostru de a răspunde chemării lui naturale.   

Sunt moduri subtile de a-L trăda pe Hristos, pe care nu le conştientizăm de la început, aşa cum nici Iuda nu credea că face ceva rău când s-a dus să-L vândă arhiereilor din sinedriu, altfel s-ar fi oprit. Lecţia lui Iuda e una singură: părăsirea lui Dumnezeu, trădarea lui înseamnă sinucidere. Iar noi, aproape toţi, am făcut asta. Trăim într-o lume de sinucigaşi, dintre care cei mai mulţi îşi amână gestul fatal până când moartea vine pe cale naturală. Dar sinuciderea, în duh, e deja prezentă când privim cu jind la bunurile lumii acesteia, când ele sunt dorite pentru satisfacţia pe care ne-o produc, iar nu ca semne care duc către Creatorul a toate câte sunt.

Iuda îl trădează pe Hristos pentru bani. 30 de arginţi nu e o sumă mare. S-a cumpărat cu ei un teren, numit Țarina Olarului, pe care s-a făcut un cimitir pentru venetici. Dumnezeu valorează cam cât un teren în extravilan, pentru Iuda. Noi am da mai mult? E bine să ne gândim.