Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.

Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate.

Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecît după aceea o stacană mare cu apă rece.

Căţărări cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neîntrerupt, până la leşin.

Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănînce pe ale sale.)

Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorâtă.

Preoţi siliţi să facă onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas.

Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două luni.

Trei alarme pe noapte. La darea alarmei deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec”.

Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelarii exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă, n-a mai rămas decât pânza de sac. „Pielea de şagrin”, filmată altfel. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 99-100)