Joi seara, la Pavecernița Mare, în prima săptămână a Postului Mare

Zis-a Domnul: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El! (Matei 7, 7-11)

După ce, în prima săptămână a Postului Mare s-au tematizat pe rând lepădarea grijilor lumești în folosul vieții duhovnicești (luni), cum trebuie să facem milostenie și să ne rugăm (marți) și cum recunoaștem credința cea adevărată (miercuri), în această a patra zi a nevoinței pentru întâmpinarea Învierii Domnului cele câteva versete din Evanghelia citită la pavecerniță se referă la rugăciunea de cerere.

Fragmentul biblic face parte din finalul Predicii de pe Munte a Domnului Iisus, care cuprinde o serie de îndemnuri și învățături aforistice: scurte și pătrunzătoare în înțelesul lor, iar pe alocuri cuprinzând și mici explicații. Acesta e și cazul de față. După ce îndeamnă „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”, acestea constituind și versetele de la finalul Evangheliei pavecerniței precedente, Mântuitorul simte nevoia de a explica, dezvoltând puțin triplul imperativ cu conținut, în esență, similar. Îndemnurile sunt de un optimism molipsitor. Avem un Dumnezeu Care ne este Tată ceresc și care nu rămâne nepăsător față de dorințele noastre, așa cum se întâmpla adesea cu zeii lumii antice, care aveau propria lor viață în panteonul ceresc, independentă de viața oamenilor lăsați mai mult sau mai puțin la voia întâmplării. Nici nu este absurd să reacționeze doar la cereri cu fond exclusiv spiritual. Da, răspunde celor care cer pace interioară, putere în creșterea duhovnicească, în înmulțirea și înrădăcinarea virtuților precum iubirea, credința, nădejdea. Însă este atent și la cererile concrete ale copiilor Săi, dacă acestea sunt legitime.

Dezvoltând îndemnul de a cere ca să primim printr-o paralelă la lumea noastră, Iisus arată că și tații de bună credință, adică aceia care chiar își iubesc copiii, sunt sensibili la cererile acestora. „Cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?”, Se întreabă Domnul. În această relație paternă-filială este de remarcat nu doar atitudinea părintească ocrotitoare, ci și faptul că cererea fiului este una justificată, nu un moft lipsit de necesitate.

În cea de-a doua întrebare retorică „Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?” se face referire la tradiția iudaică a mâncărurilor curate și necurate. Șarpele nu se număra printre animalele agreate spre consum la evrei, potrivit Legii Vechi, cum de altfel a rămas nepopular pentru alimentație în spațiul iudeo-creștin până în ziua de astăzi. Mai degrabă este asociat la nivel simbolic cu animalul prin care a venit ispita din grădina Edenului asupra oamenilor. Prin contrast, peștele este unul dintre primele simboluri creștine și e asociat cu meseria primară a multora dintre Apostoli. Astfel, un tată iubitor nu doar că își îngrijește pruncii, ci mai mult are grijă să le dea o hrană bună, ferindu-i de contactul cu necurăția.

Fațeta cealaltă a comparației vine să accentueze dragostea și grija lui Dumnezeu față de cei care se roagă Lui. Dacă părinții din lumea noastră le oferă toate cele necesare fiilor lor, cu atât mai mult o face Dumnezeu. Tații pământești, oricât ar fi de iubitori, totuși par răi sau cel puțin sunt nedesăvârșiți în comparație cu însuși Creatorul și Proniatorul. Odinioară Hristos îndemna: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17,19) în sensul nu că oamenii ar fi chiar netrebnici, ci fiindcă „toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”, după cum se spune în rugăciunea a cincea de la slujba Sfântului Maslu. Această prihănită bunătate a oamenilor în contrast cu bunătatea ființială a lui Dumnezeu evidențiază și mai mult faptul că rugăciunile noastre de cerere, imperfecte și ele, sunt luate în seamă de Tatăl ceresc. Însă, după cum menționam, își găsesc împlinirea atunci când cererile sunt mântuitoare, nu simple capricii.

Și totuși se întâmplă ca îndemnul hristic de a cere, a căuta și a bate la o ușă să pară fără ecou când constatăm că uneori nu ni se dă ce vrem, nu găsim ce căutăm și nu ni se deschide. Ne-am putea întreba dacă nu cumva Domnul Hristos a exagerat ori a fost inexact în învățătura Sa. Într-o asemenea situație e bine să ne întrebăm dacă am cerut bine sau dacă mai suntem fiii Tatălui ceresc ori poate, fără să ne dăm seama, L-am părăsit noi înșine și am plecat într-o țară îndepărtată unde am cheltuit averea pe care El ne-a dat-o, așa cum s-a întâmplat în pilda fiului risipitor. Dacă e așa, atunci nu ne rămâne decât să ne chestionăm cu sinceritate pe noi înșine și viața noastră, după cum același fiu risipitor a făcut aflându-se la turma de porci. Măcar așa ni se va deschide o ușă din cele la care batem, anume cea a propriului suflet. Iar dacă nu avem suficientă experiență sau discernământ, dacă suntem prea subiectivi cu noi înșine, atunci e indicat să batem și la ușa unui îndrumător duhovnicesc care să ne învețe ce trebuie să cerem ori ce trebuie să căutăm ca să ne fie de real folos. În această situație ne aflăm de fapt cu toții fiindcă, păcătoși și imperfecți, avem nevoie de un reper dinafară care să ne ghideze. Nu degeaba creștinul fără duhovnic e ca un copil orfan. Nu degeaba postul, milostenia și rugăciunea fără spovedanie ne văduvesc de lucrul cel mai important în această perioadă a pregătirii pentru întâlnirea cu Hristos: pacea cu noi înșine și cu cei din preajma noastră.