Slujba Pavecerniței s-a dezvoltat din rugăciunea de mulțumire pe care credincioșii o adresau lui Dumnezeu, în particular, înainte de culcare, încă din primele trei secole creștine. La sfârșitul secolului al IV – lea, Eusebiu de Cezareea integrează această slujbă în rândul celor șapte laude zilnice de rugăciune, fiind săvârșită între masa de seară și culcare, însă nu avea caracter obligatoriu. Stabilirea ei definitivă ca slujbă zilnică a serviciului divin, cu o rânduială stabilă, s-a făcut în comunitatea monahală organizată de Sfântul Vasile cel Mare în Pustietatea Pontului.

În Apus, Pavecernița a fost consacrată oficial în rândul călugărilor în secolul VI, prin Regulile monahale ale Sfântului Benedict de Nursia. Dar și în Apus, această rânduială era săvârșită atât de monahi, cât și de credincioși cu mult înainte, fiind recomandată de Sfântul Ambrozie al Milanului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Ea este extensia liturgică şi comunitară a canonului de rugăciune de seară, dinainte de somn, ca afierosire a timpului odihnei lui Dumnezeu şi încredinţare a noastră în mâinile lui Hristos cel Înviat din morţi.

Întrucât în primele veacuri ale creștinismului, Pavecernița era săvârșită atât de credicioșii mireni, cât și de călugări, nu se poate afirma că această slujbă este exclusiv monahală, chiar dacă, oficial, a fost consacrată în rânduiala mănăstirească.