Roada cea mai de căpetenie a acestei rugăciuni (a inimii) este că sufletul omului menține atingerea neîntreruptă cu Dumnezeu. Iar din această atingere, inima se aprinde cu dragoste față de Dumnezeu. Dobândește nepătimire și eliberarea de lume și de tot ceea ce lumea oferă. Crește dorința ca omul să moară cât mai curând și să se întâlnească în lumea de dincolo cu Domnul iubit. Când Sfântului Pafnutie de la Borovsk i-a sosit ziua morții, el a exclamat cu fericire: „Iată ziua Domnului, veseliți-vă, noroade, iată, ziua cea dorită a venit!”. Netemerea în fața morții, ba chiar dorința ca omul să se despartă cât mai degrabă de această lume, au făcut din acești purtători de duh cei mai mari eroi din istoria lumii.

Ei trăiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sunt cetățeni ai cerului și îngeri în trup. Mici dumnezei și fii ai lui Dumnezeu, copiii luminii. Când Cuviosul Simeon (prăznuit la 21 iulie), după mai mulți ani de nevoință în pustie cu tovarășul său Ioan, a vrut să se întoarcă din pustie în mijlocul oamenilor ca să-i învețe, Ioan i-a dat următorul sfat: „Păzește-ți inima ta de tot ceea ce vei vedea în lume. De ceea ce se va atinge mâna ta să nu se atingă și inima ta. Când gura ta va mânca, inima ta să nu se îndulcească. Când picioarele îți vor păși, să fie pace înăuntrul tău, nu întrerupe niciun moment legătura cu Dumnezeu!”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009, pp. 44-45)