„Pe mine, dar, Doamne, judecă-mă după dreptatea mea” adică după dreptatea care e accesibilă oamenilor şi cu putinţă celor ce trăiesc în trup. „Şi după nerăutatea mea din mine.”

Aşa este mai cu seamă starea sufletească a psalmistului! Este departe de mândria fariseică. David numeşte „nerăutate” a lui simplitatea şi nepriceperea în cele ce sunt de folos cunoaşterii, aşa precum spun Pildele: „Cel fără de răutate crede orice cuvânt”. Pentru că noi oamenii din nepricepere cădem, când nu ne păzim, în multe greşeli, psalmistul roagă pe Dumnezeu şi cere să dobândească iertare după nerăutatea lui. De aici se vede lămurit că spusele acestea arată smerenia celui ce le-a rostit, mai mult decât mândria lui. Că spune: „Judecă-mă după dreptatea mea şi după nerăutatea care este întru mine!” Pune, Doamne, faţă în faţă dreptatea mea cu slăbiciunea omenească! Aşa judecă-mă! Cunoscând simplitatea mea, să nu mă osândeşti pe mine ca pe un grabnic spre păcat, nici ca pe unul care se uită cu mare luare-aminte la lucrurile lumii.

(Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sophia, București, 2004, p. 35)