Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenţei umane. Era încredinţat că nucleul personalităţii umane se clădeşte – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viaţa a păstorit şi a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.

Era interesat, îndeosebi, de relaţiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soţi. Credea în rolul deosebit pe care îl avea „dialogul iubitor” între cei doi părinţi, în tandreţea relaţiilor şi în exprimarea sensibilităţii dintre soţi.

De asemenea, acorda mare atenţie cazurilor unor copii „rătăciţi”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relaţiilor agresive dintre părinţi. Vorbea despre „copii rătăciţi”, dar şi despre „părinţi rătăciţi”. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniştit, cu sufletul împăcat şi în rugăciune. Părintele obişnuia să spună: „Mama începe să îşi educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufleteşti”

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie - Părinte duhovnicesc și pedagog, traducere de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, 1999, p. 12)