Dacă cineva ocărăşte un împărat pământesc şi este muncit cu atâta nemilostivire, câtă pedeapsă ţi se cuvine ţie, care ai defăimat cu fărădelegile tale, de atâtea ori, pe Împăratul şi Stăpânul a toată zidirea? Cunoaşte multa Lui bunătate, că-ţi dă acest puţin necaz aici, ca să te izbăvească din munca fără sfârşit, precum tot aşa cum ar fi mulţumit cineva care ar fi dator cuiva o mie de galbeni, şi să plătească numai zece, şi ceilalţi să-i ierte creditorul. Aceasta ştiind-o mulţi oameni îmbunătăţiţi, se rugau lui Dumnezeu să le trimită în viaţa aceasta diferite munci, ca să nu-i osândească în cea fară de sfârşit.

Aici, frate, ne pedepseşte mult Milostivul Domn, cu un toiag de nuc prea uşor şi foarte dulce, fără multă durere, iar în cealaltă viaţă, ne va munci cu toiag de fier, fară milă şi prea dureros, şi ne va sfărâmă zdrobindu-ne ca pe vasele olarului, precum zice David: „Paşte-vei pe ei cu toiag de fier, ca vasele olarului vei zdrobi pe dânşii“.

De aceea, frate, precum tâlharul a mărturisit pe cruce că a pătimit cu dreptate după păcatele sale, aşa şi tu cunoaşte şi mărturiseşte necazul tău, şi zi: „Doamne al meu, e dreaptă pedeapsa ce o pătimesc, şi mai mult mi s-ar fi cuvenit. Cu cuviinţă este să sufere şi să pătimească mădularile care s-au făcut unelte ale păcatului, şi să fie gonit şi defăimat cel ce a defăimat poruncile Tale.” Şi de vei zice aşa din toată inima, se uşurează pedeapsa ta, se şterg fărădelegile tale, şi te învredniceşti să-şi aducă aminte de tine Stăpânul, ca de tâlharul recunoscător şi să te ducă în Rai.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 175-176)