Iubirea e cunoscută prin Duhul Sfânt. Iar pe Duhul Sfânt sufletul Îl recunoaşte prin pace şi dulceaţă. O, cum trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne iubeşte atât de mult. Gândiţi-vă, fraţilor preaiubiţi: unui suflet păcătos Domnul îi dă Duhul Sfânt şi-l face să cunoască mila Lui. Iar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie de bogăţie, trebuie doar să iubeşti pe aproapele, să ai duh umilit, să fii înfrânat şi ascultător, şi pentru aceste fapte bune Domnul ne dă să-L cunoaştem. Şi ce poate fi mai de preţ pe lume decât această cunoaştere? Să cunoşti pe Dumnezeu, să ştii cum ne iubeşte, cum ne înalţă duhovniceşte.

Unde găseşti un asemenea părinte care să moară pe cruce pentru fărădelegile copiilor? De obicei, un părinte se mâhneşte şi-şi plânge fiul care trebuie pedepsit pentru nelegiuirile lui; dar, deşi îi e milă de fiul său, îi spune în acelaşi timp: „N-ai făcut bine şi eşti pedepsit după dreptate pentru faptele tale cele rele”.

Domnul însă nu ne spune niciodată aceasta. Ca şi pe Apostolul Petru, El ne va întreba: „Mă iubeşti tu pe Mine?” (Ioan 21, 15). Tot aşa şi în rai va întreba toate noroadele: „Mă iubiţi voi pe Mine?” Şi toţi vor răspunde: „Da, Doamne, Te iubim, Tu ne-ai mântuit prin pătimirile Tale pe Cruce şi acum ne-ai dat în dar Împărăţia Cerurilor”.

Şi nu va fi în cer nici o ruşine, cum au fost ruşinaţi Adam şi Eva după cădere, nu va fi decât blândeţe, iubire şi smerenie. Nu o smerenie aşa cum o vedem acum, când ne smerim şi îndurăm reproşuri sau când ne socotim mai răi decât toţi; ci în toţi va fi smerenia lui Hristos, care e de neînţeles pentru oameni, afară de cei care au cunoscut-o prin Duhul Sfânt.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 96-97)