E mult timp de atunci, când un vizitator mi-a cerut să-i arăt pe Dumnezeu; i-am răspuns că este imposibil, am adăugat că chiar dacă lucrul ar fi stat în puterile mele, el n-ar fi putut să-L vadă pe Dumnezeu, căci gândeam – şi gândesc şi astăzi – că, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu trebuie să ai ceva comun cu El, ceva ce-ţi dă ochi  să-L vezi, ce îţi permite să-L percepi. Interlocutorul meu rugându-mă să mă explic, i-am propus să reflecteze câteva clipe şi să-mi spună dacă există vreun loc din Evanghelie la care el ţine în mod deosebit şi unde anume, ca să pot descoperi ce relaţie este între el şi Dumnezeu. El mi-a răspuns: “În capitolul 8 de la Sf. Ioan, episodul femeii adultere. Foarte bine, i-am spus, e unul din pasajele cele mai frumoase şi mai mişcătoare.

Acum şedeţi şi puneţi-vă întrebarea ce persoană sunteţi în această scenă? Sunteţi Hristos sau, cel puţin sunteţi de partea Sa plin de îndurare şi de înţelegere, plin de încredere în această femeie care se poate căi şi deveni o făptură nouă? Sunteţi femeia prinsă în adulter? Vreunul din bătrânii care se depărtează de îndată pentru că îşi cunosc propriile păcate, sau unul din tinerii care aşteaptă?” Stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse: “Nu! Sunt singurul evreu care ar fi rămas şi ar fi aruncat cu pietre în această femeie!”. Atunci, i-am spus: “Mulţumiţi lui Dumnezeu că nu vă îngăduie să-L întâlniţi faţă către faţă!”.

(Antonie, Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 21)