Când ne despărţim pe noi înşine de ceilalţi avem falsa senzaţie că nu suntem în vreo primejdie de a păţi ceva rău, însă în realitate suferim cel mai mare rău posibil pentru fiinţa umană, clădind o viaţă însingurată. Iar răul este cu atât mai mare în căsătorie.

Doi oameni pot trăi de minune în aceeaşi casă, pot mânca la aceeaşi masă, se pot culca în acelaşi pat, fiind în acelaşi timp separaţi şi cei mai însinguraţi oameni din lume. Doar prezenţa exterioară nu clădeşte sentimentul de căldură de dragoste şi de unire. Visul civilizaţiei occidentale, singur, dar liber, este dovada unei boli psihice. În ultima vreme şi pe la noi s-a statornicit o atmosferă străină tradiţiei noastre culturale, care ne obligă să încercăm a fi neîncetat obiectivi, pentru a nu lăsa zone libere de manifestare a slăbiciunilor inimii noastre. Această atmosferă culturală subestimează slăbiciunile inimii şi chiar le caracterizează inutile şi respingătoare. Din pricina acestei atmosfere, mulţi soţi se găsesc în dificultatea de a-şi exterioriza sentimentele faţă de partener.

În consecinţă, lucrarea unirii, care constituie lucrarea fundamentală a căsniciei şi care i-ar ajuta să devină din ce în ce mai mult un singur trup, nu mai poate evolua. Dacă ne observăm atent pe noi înşine, ne încredinţăm cum cheltuim cantităţi înspăimântătoare de energie în încercarea de a ne ignora şi de a ne contesta propriile sentimente. Atmosfera culturală importată ne presează constant către aceasta. Inima noastră continuă să tresalte, însă influenţaţi de această atmosferă culturală şi ideologică de import, în care cei mai mulţi dintre noi simţim tresăririle inimii ca pe nişte experienţe pline de vinovăţie, nu vrem să le împărtăşim celor ce se găsesc alături de noi, în special în căsnicie, partenerului nostru, şi astfel nu putem deveni niciodată un singur trup.

Nu ajunge să ne exprimăm cerebral despre tresăririle inimii, şi nici nu ne foloseşte la nimic să ne prefacem şi să mimăm sentimente pe care nu le avem. Partenerul şi copiii noştri vor şti că îi înşelăm, se vor simţi şi mai depărtaţi de noi şi vor răspunde la sentimentele pe care le avem cu adevărat, şi nu la sentimentele pe care ne prefacem că le avem.

Nu este însă sănătos nici să ne respingem sentimentele, lucrul acesta neajutând relaţia noastră cu ceilalţi, dar mai ales pe partenerul nostru nu-l ajută să se dezvolte. Când refuzăm sau respingem un sentiment sau o emoţie precum furia, le refuzăm pe toate celelalte la un loc. Nu putem să alegem sentimentele pe care dorim să le trăim şi sentimentele pe care nu dorim să le trăim. Când murim pentru un anume sentiment, murim de obicei pentru toate, chiar şi pentru cele mai frumoase. Când refuzăm furia noastră, mânia noastră, refuzăm şi afectivitatea şi căldura noastră.

Omul nu poate fi împărţit în bucăţi, aşa încât să poată încuia furia într-o parte şi să simtă dragostea în alta. Suntem o unitate şi fiecare amputare a unui sentiment va deveni simţită în toată existenţa noastră.

(Părintele Filothei Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, pp. 206-207)