Să luăm aminte la chipul lui Dumnezeu cel lăsat în paragină, acoperit cu murdărie, cu zgârieturi şi cu praf, care a fost pictat în noi şi încredinţat nouă de Dumnezeu! Pictorul e Hristos; pensula Lui este Sfântul Duh. Să ne pregătim sufletul pentru această pictură în aşa fel încât el, ca o pânză curată, nouă, să poată primi totul – şi trăsăturile cele mai fine, şi nuanţele cele mai delicate.

Pentru o astfel de pregătire trebuie să ne curăţim prin pocăinţă, să ne spălăm prin lacrimi, iar ca să stârnim în noi simţământul pocăinţei, plânsul şi întristarea mângâietoare, trebuie neapărat ca, înfrânându-ne de la toate patimile, să ne îndeletnicim des cu citirea Evangheliei, să ne verificăm viaţa după preasfintele Lui porunci, în pofida năzuinţelor şi pornirilor voii iubitoare de păcat. Zis-a un oarecare Sfânt Părinte: “Prin împlinirea poruncilor lui Hristos, omul cunoaşte neputinţa sa”. Întocmai: ni se descoperă cât suntem de slabi, cât suntem de vătămaţi prin cădere, atunci când începem să ne silim spre împlinirea poruncilor evanghelice. Din vederea neputinţei noastre, a vătămării noastre, se naşte în chip firesc plânsul. Plânsul este simţământul de pocăinţă al inimii. Plânsul este duhul înfrânt şi smerit pe care Dumnezeu îl îndrăgeşte atât de mult.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 156-157)