Puteți crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine sub chipul unei femei, în două din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei măsuri de făină şi a făcut aluat. (...)

Iisus a zis: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13, 20-21)

Aceasta e altă parabolă tainică a lui Hristos pe care mulţi o găsesc greu de înţeles. Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară. Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu brutăria; ele iau făina, o pun în vase, fac dospitura, frământă aluatul şi îl coc. Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca o înfăţişare sau simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acestă îndeletnicire gospodarească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar. Putea să îşi înfăţişeze Sieşi pe propria mamă la lucru.

Voi pune următoarele întrebări cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, în locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor? Şi de ce drojdia, de vreme ce azima [pâinea nedospită] era folosită în mod uzual? Şi de ce femeia a luat trei măsuri, şi nu una sau două sau patru? În sfârşit, ce legătură sau asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?

Dacă acestor întrebări nu le poate fi dat un răspuns, cum putem înţelege parabola? Şi încă a le răspunde fără o cheie duhovnicească ar duce doar la alte dificultăţi. Toate parabolele tratează cu superficialul, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime. Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.

Această parabolă are o dublă interpretare spirituală. Prima are de-a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit în parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.

După Potopul cel Mare, au răsărit din fiii lui Noe – Sem, Ham şi Iafet – trei rase de oameni, semiţii, hemiţii şi iafetiţii. Acestea sunt cele trei măsuri de făină în care Hristos pune drojdia Sa cerească – Sfântul Duh Care însemnează că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor neamurilor şi naţiunilor omenirii fără excepţie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma făina firească în pâine, şi Hristos, prin Duhul Sfânt, transformă oamenii fireşti în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti. Din această cauză, potrivit învăţăturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind „dospiţi” de Duhul Sfânt, nu mai sunt făina obişnuită sau azimi nedospite ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înălţat. Potrivit Bibliei, azima era pâinea sclavilor, în timp ce pâinea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxă foloseşte pâine dospită la Sfânta Împărtăşanie. Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii sau Rusaliile, când Duhul Sfânt a coborât din cer asupra Apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul timpului când totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei misterioase despre brutareasă.

Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi si puterea de a acţiona. Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric. Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei şi ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plămadă lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav. Dar Hristos Mântuitorul a adus pe pământ un aluat nou pentru a înălţa puterile sufletului. Cei ce primesc această nouă plămadă cerească prin Botez în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice. Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic. Aceast aluat ceresc îi umple cu lumina gândirii, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc împreună în armonie şi se înalţă către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis: Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Femeia a fost luată ca model de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos s-a comparat Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia – ca soţie şi mamă – pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată şi, prin urmare, El se compară cu o brutareasă.  (...)  Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un copac rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Femeia ca simbol al lui Hristos, Orthodox Life, 1951, nr. 5)