Nu eram pentru prima dată în Moldova. Pe la 5 ani, într-un concediu pentru care părinții mei strânseseră un an bani, am văzut Putna. A fost dorința tatei - care a bătut toaca la Agapia, stâmpărându-și dorul de călugărie - să ajungem la mormântul lui Vodă. Un călugăr șugubăț și luminat mi-a predat prima lecție de istorie, admirativ că știam atât de multe despre Ștefan și bucuros că nu din carte citisem, ci din revistele istorice strânse de tata în timp... Am plecat de acolo cu gând că voi reveni. Când mi s-a propus să plec la Forumul Național al Pionierilor de la Iași, în 1982, eram deja măricel. O vară fierbinte topea totul și grija ieșenilor de a ne simți bine într-o tabără care creștea liderii comunismului de mâine ne topea sufletul. Am vizitat mult, am cântat, am colaborat pentru prima dată la un radio, Radio Forum. Am și scris la un soi de jurnal al taberei. Nu rețin neapărat discursurile adulților pe seama educației noastre, dar rețin ultima zi, înainte de a ne întoarce la Brașov.

Profesoara care ne însoțea, doamna Azota Barbu, cea care urma să ne ducă la Timișoara în alt an și în URSS în clasa a 8-a - pe care am revăzut-o într-o emisiune live la Cristina Țopescu după 35 de ani, același om dedicat problemelor copiilor - ne-a luat la plimbare prin Iași. Prin centru, pe lângă Palatul Culturii pe care nu-mi aduc aminte să-l fi vizitat, pe lângă parc. Am urcat spre Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Am intrat și Tovarășa, cum numeam noi pe atunci profesorii, ne-a dus să vedem mormântul lui Alexandru Ioan Cuza. Nu știu ce anume ne-a impresionat, dar știu că am devenit foarte tăcuți. Poate tocmai de aceea i-a venit ideea să ne ducă și la Catedrala Mitropolitană. Eram obișnuit cu biserica drept un loc fără oameni. Așa ajungeam noi duminica la mormintele bunicilor tatei din Șchei, seara, spre vecernie, în mirosul acela reavăn de Rai. Așa era și acum, un locaș plin de albastrul rugăciunii care trecuse. Cred, personal, că a fost cea mai marcantă întâlnire cu un sfânt. Eram îmbrăcați în pionier, cu cămășile noastre albe, cu trese la epolet și șnururi de comandanți, cu medaliile noastre în piepturile ce zvâcneau de necunoscut. Mai întâi am văzut sicriul și m-am întrebat ce căutăm la un mort. Văzuserăm destule în sejurul nostru la Iași, personal fiindu-mi vii în ochi scocurile cu oțel încins la Fortus, parcă, de departe cel mai „aprins” moment al vizitelor noastre. Acum... un sicriaș de copil....

Adus de Tovarășa dintr-un loc impresionant prin mulțimea icoanelor ce avem să-l descopăr drept iconostas, în timp s-a ivit un Părinte. A făcut ochii mari când ne-a văzut, mirat că suntem acolo. Din urmă ne-a ajuns un alt Părinte, ce părea că știe că suntem pionieri și brașoveni, care s-a îmbrățișat călduros cu profesorii și care ne-a deschis racla - aflasem deja că așa se cheamă. Dintr-o dată, nu a mai contat nimic. Un soi de lumină ne-a umplut pe toți și un zâmbet maaaaare ni s-a așezat pe fețe. Nu știam să ne rugăm, dar simțeam că trebuie să facem ceva special. Sub ochii celor mari, ne-am scos câte o insignă din piept și am început să i le dăm Sfintei, despre care am aflat că o cheamă Parascheva, ca pe bunica a vreo trei colegi... Am dat insigne și am primit cruciulițe - băieții albastre, ca șnurul comandantului de unitate și fetele roșii, ca șnurul comandantului de grupă... A doua zi, în tren, am primit medaliile înapoi, dar crucile nu ne-au fost luate. Tot drumul ne-am împletit șnururi, să le punem la gât. Am simțit că am căpătat un prieten, iar Doamna - nu-i vom mai spune niciodată Tovarășa - ne-a cerut să promitem, punând zălog cuvântul de pionier, că nu vom spune la nimeni, niciodată, că am fost acolo. La ea, la Sfânta Parascheva. Așa ne-a cerut peste doi ani, la Timișoara, când ne-a dus la Sfântul Iosif de la Partoș, când am fost iar la un Forum Național... Așa a fost și când ne-a dus, prin 1985, vara, la Iaroslav, cred, și la Moscova, de ne-am închinat în Biserica din Piața Roșie - după ce vizitasem pe tovarășul Lenin și pe îngropatul Stalin. Pe când ne închinam în Biserică, ditai delegația de pionieri români, de după un stâlp a venit un bătrân să ne sărute. Vorbea stâlcit românește, dar înțelegeam tot. Ne-a zis, cu un nod mare în gât, pe care ni l-a lăsat nouă moștenire: „Să vă trăiască părinții și să ne trăiască Țara, că nu ați uitat de Dumnezeu!”. Atunci am înțeles eu, copil dintr-un cartier fără Duminică - încă nu aveam biserică - lucrul cel mai important: că sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu, care se fac și prietenii noștri. Să vă mai spun că, din delegația de la Iași, trei dintre noi am făcut Teologie și vreo patru sunt monahi? Nu știu. Știu doar că Doamna o să mă ierte că v-am povestit secretul nostru de pionieri români din anii ’80. Pionieri care erau fericiți în URSS, că n-au uitat de Dumnezeu.

Azi, când revin la moaștele Sfintei Parascheva, mă plec smerit pentru toate câte a îngăduit copilului din mine ajuns preot. Îmi zâmbește și-mi umple de lumină iubirea pentru Dumnezeu. Prietenul Cel Mare.