Fiindcă iubirea pentru repausați nu se poate stinge, fiindu-ne poruncit a avea milă de ei, a purta povara lor, a ne ruga pentru dânșii ca pentru noi înșine, înțelegem din aceasta că lacrimile și căința pentru greșelile săvârșite înclină pe Dumnezeu spre milostivire către repausat, după făgăduința netăgăduită de a asculta rugăciunea celui ce cere cu credință, rugăciune ce aduce în același timp și pace celui ce se roagă. Tot așa este și în ceea ce-i privește pe repausați. Murind, ei ne roagă să nu-i plângem, ca pe unii ce nu mai sunt, ci să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei, să nu-i uităm și să-i iubim.

De aceea, plângerile nemăsurate la moartea cuiva sunt vătămătoare și celui viu și celui repausat. Cu toate acestea, când vă întristați și plângeți pentru păcatele noastre, aceste lacrimi sunt plăcute lui Dumnezeu, ele ne sunt foarte folositoare și vă aduc și vouă răsplată dincolo de mormânt.

Dacă cei vii pot veni în ajutor repausaților pentru mântuirea lor, ce bine ar putea să le facă plângerile fără măsură? Cum va face Dumnezeu milă repausatului, dacă în loc să se roage pentru el, ei plâng nemăsurat, se lasă pradă întristării și se murmură poate chiar împotriva Domnului? De aceea repausații, nesimțind binefacerile ce ar trebui să urmeze cuvenitelor rugăciuni pentru ei, se întristează adânc, lăsați fiind în voia soartei.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 366-367)