Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele, decât păcatele sale.

Iar cel nebun, necunoscând providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 46, în Filocalia, vol. II, p. 77)