Pocăința și credința se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea.

Pocăința îl apasă pe om cu povara păcatelor și îl înfricoșează cu nemitarnica judecată a dreptății dumnezeiești. Vine însă credința și i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii.

Cel ce se pocăiește se alipește de Izbăvitorul și, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credința se naște din pocăință și se sprijină pe ea. Cel ce se pocăiește se ține strâns de credință, fiindcă își simte izbăvirea. Credința trăiește din pocăință. Fără pocăință, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat și neroditor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 11)