Natan acela, Proorocul, a vorbit în pilde cu David, din care învaţă şi arată că, după o mare cădere, i s-a întâmplat lui David greşeala aceea. Și cuvântul mai arată că nu înaintea a tot norodul l-a mustrat pe el, ci, după ce a intrat, zice, faţă cu dânsul, iar nu de faţă cu alţi martori i-a grăit. Iar David, nu numai că şi-a mărturisit greşeala sa, ci, s-a mărturisit şi oamenilor, celor de după dânsul, scriind acel psalm cunoscut, când a intrat el la Betşeba, femeia lui Urie. Deci, intrând la dânsul, Natan Proorocul i-a spus pentru care pricină a fost el lăsat să cadă într-o faptă rea ca aceea. Și anume, pentru cuvântul acela, pe care l-a zis întru sine aşa: „Eu am zis, întru îndestularea mea: Nu mă voi clinti în veac.” (Ps. 29, 5). Iată, dar, că, înălţându-se cu mintea, a grăit un cuvânt ca acesta, că, adică, nu se va prăbuşi niciodată şi va petrece neschimbat şi fără de patimă, întru îndestularea lui. Greu cuvânt şi mândrie afară din cale. Pentru că: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Ps. 126, 1). Deci acestea şi Apostolul, ştiindu-le, n-a îndrăznit să zică: „Nu mă voi clăti în veac”, ci se îngrijea, zicând: „Nu cumva, altora propovăduind, eu singur să fiu nepriceput și nelămurit.” Și ne învaţă: „Nimeni să nu se laude, la oameni, ci cel ce se laudă, întru Domnul să se laude; Şi celui ce i se pare că stă, să se păzească pe sine, ca să nu cadă.”

Să înţelegem dar, fraţilor, cum David numai cu un cuvânt, lăudându-se, a greşit. Pentru aceea și diavolul i-a întins lui cursă, că, adică, să greşească cu Betşeba. Dar, înălţându-se, s-a smerit şi a postit. Cu atât mai mult ni se cade nouă, fraţilor, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne înălţăm cu mărire deşartă. Să ne aducem aminte de cei flămânzi, care umblă în sărăcie, cum se zbuciumă, cum se chinuiesc cu gerul, cu viforul, cu foamea şi se luptă cu golătatea, uneori nici acoperământ având, iar de noi sunt trecuţi cu vederea. Deci, de voim să ne facem nouă înşine pe Dumnezeu, milostiv, să aducem în casele noastre pe unii ca aceştia, să arătăm spre dânşii dragoste mare şi să nu-i deznădăjduim de a lor mântuire, ca, printr-înşii, să câştigăm şi noi mila în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 373-374)