Viaţa aceasta care în terminologia Noului Testament se numeşte pocăinţă nu este altceva decât dinamica căutării veciniciei, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, şi acest “Iată eu!”, când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci fiindcă este păcătos, vine la Dumnezeu aşa cum este. La fel cum facem noi în taina mărturisirii, ne arătăm precum suntem, şi zic: Fără “frunze de smochin”. Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinţă, Dumnezeu este Cel ce ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru nefiinţă întru fiinţă. “Devenirea întru fiinţă” aceasta este: pocăinţa, dinamica spre viaţa vecinică. Ea presupune dreaptă înţelegere, până când Dumnezeu va fi grăit Însuşi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu să iasă adevărata revelaţie. Nici religiile păgâne, dar nici Proorocii nu au putut să dăruiască omului limpezimea acestei călătorii, adevărul, prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin.

Dreapta înţelegere a acestui adevăr pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin Întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui “canonul” nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, Învierea a treia zi, Înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi cea de-a doua şi înfricoşata venire – ca şi tot ceea ce emană de aici, se numeşte Ortodoxie.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 109-110)