Avva Evagrie face următoarea observație laconică: „Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din Rai”.

În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mânca­rea ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărțită a cuvântului lui Dumnezeu și despre răs­punsul dat acestuia pe care îl numim credință. Aceasta convorbire (homilia) între Creator și creatură este numită de Evagrie rugăciune, actul intelectiv extrem al intelectului, care face ca acesta să lucreze lucrarea sa proprie/ să-și activeze actul propriu.

Șarpele șiret îl abate pe om de la această convorbire spirituală, îndreptându-i atenția spre un obiect sensibil: fructul și plăcerea legată de consumarea acestuia.

Cu o finețe inegalabilă, pe care marele psiholog Evagrie cu siguranță a apreciat-o ca atare, Scriptura îndreaptă atenția noastră spre o realitate fundamentală a experi­enței: mâncatul este cel mai elementar dintre toate pro­cesele vitale, mai important decât sexualitatea, dorința de posesiune etc. De aceea, prima patimă din catalogul gândurilor răutății nu este nici desfrânarea, nici avariția, nici mânia sau întristarea, nici măcar, ca în cazul diavolului, trufia sau, tovarășa ei, vanitatea, ci nebu­nia/ lăcomia pântecelui (gastrimargia).

„«Întâiul dintre neamurile [păgâne] e Amalec» [Numerii 24, 20], iar cea dintâi dintre patimi e nebunia/ lăcomia pântecelui”.

Pornind de la mâncatul interzis, Scriptura poate astfel să evidențieze în mod exemplar în ce anume constă esența păcatului: în ruptura relației de încredere dintre Persoana lui Dumnezeu și persoana omului ca urmare a acelei neauziri a Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Pavel o numește neascultare, și care nu este decât un alt cu­vânt pentru necredință. Aceasta e acea atitudine atem­porală, diametral opusă legii naturale a creației, pentru că pune în discuție iubirea și bunătatea nedatorate ale Creatorului, ca și cum ar exista un punct de situare în afara sau deasupra lui Dumnezeu, din care L-am putea judeca. Dar un astfel punct nu există și nu poate exista. Singurul punct arhimedic este El Însuși, așa cum Se descoperă în cuvântul și în fapta Sa.

Nu este oare elocvent faptul că această atitudine fundamental pervertită de punere sub semnul întrebării a lui Dumnezeu apare nu doar la începutul creației, ci re­vine și în momentul mântuirii ei din această cădere? Creația își datorează mântuirea aceleiași iubiri și bună­tăți căreia îi datorează și existență. Și pe cât de puțin trebuie Dumnezeu să justifice creaturii opera Sa, după cum ne arată cartea Iov, pe atât de puțin trebuie Stă­pânul viei să se justifice pentru faptul că plătește și lucrătorilor tocmiți în ceasul al unsprezecelea salariul întreg; și la fel de puțin trebuie să se justifice tatăl cel bun pentru faptul că îl restaurează fără pocăință pe fiul risipitor în toate drepturile lui. Și cu toate acestea lucrătorii tocmiți în ceasul întâi îndrăznesc să critice ca pe o nedreptate tocmai această bunătate, iar în mâ­nia sa fratele mai mare refuză din cauza acestei presu­puse nedreptăți chiar să mai intre în casa părintească!

Pentru omul căruia nu i s-a dat să cunoască binele și răul ca Dumnezeu, cu alte cuvinte să stabilească el ce este bine și ce este rău, iubirea și dreptatea se ciocnesc aici neîmpăcat, întrucât iubirea lui nu este una liberă de egoism, iar dreptatea lui nu este liberă de răzbunare. Doar iubirea lui Dumnezeu este dreaptă, pentru că drep­tatea Lui e expresia unei iubiri insondabile. Numai Dumnezeu este bun (Matei 19, 17) – cine ar voi să se certe aici cu El?

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 68-69)