Întrebaţi de ce facem pomenire celor răposaţi? Fiindcă aşa ni s-a poruncit să facem. Iar că ni s-a poruncit aşa se vede din faptul că în Biserica lui Dumnezeu nu au fost nicicând vremuri în care să nu se facă pomenire pentru cei adormiţi. Asta înseamnă că este o predanie de la apostoli şi de la Domnul Însuşi. Mintea noastră prăpădită însă îşi vâră pretutindeni nasul ţipând: "De ce?” şi iar "De ce?” Cel mai bine este să-i daţi cu credinţă tare un bobârnac peste nas, şi atunci va sta cuminte la locul ei. După aceasta puteţi să-i spuneţi zăpăcitului care vă tulbură cu iscodiri: "Ascultă, nătărăule: cei plecaţi din această viaţă sunt vii şi împărtăşirea noastră cu ei nu este curmată. Ne rugăm pentru vii fără a face deosebire între cei ce merg pe calea dreaptă şi ceilalţi: aşa să ne rugăm şi pentru cei morţi, fără a iscodi dacă au fost puşi cu ceata drepţilor sau cu a păcătoşilor. Aceasta este datoria dragostei frăţeşti. Până ce judecata de Apoi nu îi va osebi pe cei credincioşi, toţi cei vii şi cei morţi alcătuiesc o singură Biserică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, Editura Sofia, pp. 80-81)