Părinte profesor, schițați, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionați câteva calități ale acestui om.

Prima calitate este frământarea sau neliniștea existențială. Poate să-L descopere pe Hristos și chemarea Lui, omul frământat de întrebarea: „Trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlinește sau nu mă împlinește? Sunt mulțumit de mine?!”. Dacă nu există această frământare existențială, să existe măcar spiritul de observație, pentru a vedea pădurea de biserici și de cruci, de care te „lovești” la tot pasul și onestitatea de a te întreba ce rost or fi având!

A doua calitate este cunoașterea de sine și sinceritatea cu tine însuți. Cine ajunge să-și pună întrebarea de mai sus își va răspunde cu siguranță că nu este mulțumit de nivelul la care trăiește și va căuta. De aceea își oferă șansa să se întrebe dacă nu cumva există o cale care-i poate oferi mai multă fericire?

În fine, o oarecare trezvie, sau vigilență, sau atenție care să-ți permită să „citești” ce se întâmplă cu tine sau în jurul tău. Dumnezeu este într-o continuă vorbire cu fiecare dintre noi și cu lumea întreagă. De obicei, vorbirea Lui este într-un registru extrem de discret și de delicat, propriu existențelor înzestrate cu duh, un registru duhovnicesc. Dumnezeu Se adresează „de la Duh la duh”: „Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu... Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. Dar omul duhovnicesc toate le judecă... ” (I Corinteni 2, 11, 14-15). Alteori, e drept, dată fiind opacitatea noastră, îngroșarea simțurilor și împietrirea inimii, folosește la mare nevoie și vorbirea „în tunete și fulgere”! Onestitatea existențială ne cere să dăm replică sau să răspundem atunci când chiar percepem vorbirea lui Dumnezeu către noi, „cea în multe rânduri și în multe feluri!”. Provocarea Evangheliei este o chemare liberă, cu totul liberă. În momentul acesta, ne vor auzi mulți oameni, care nu s-au gândit niciodată la această chestiune. Momentul acesta este momentul în care provocarea Evangheliei ajunge la urechile lor. Normal ar fi, să existe o reacție la această provocare.

(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 280-281)