Da, am cont pe Facebook. De ce? Am dat un răspuns în biserică, ucenicilor: "Am intrat pe această reţea virtuală pentru că acolo sunteţi voi (cei mai mulţi). Dar mai ales pentru că acolo sunt mulți dintre cei care nu vin la biserică. Pescarul se duce şi aruncă mreaja acolo unde sunt peşti, nu doar în proximitatea portului". Contul meu e unul practic deschis, rareori (unu la o sută, aproximativ) dacă refuz aşa-numita "cerere de prietenie". Personal, mă raportez la această reţea de socializare ca la o agora unde e bineprimit oricine, chiar şi dacă (sau mai ales dacă) nu împărtăşeşte aceeaşi credinţă cu a mea. Celor peste 4.000 de prieteni (virtuali sau reali) de acum le împărtăşesc anumite gânduri, lecturi, repere, imagini... Sigur că un cont de facebook atrage după sine multe ispite. Spre exemplu, ispita vedetismului, a autopromovării, de care vorbeşte un confrate preot, într-un articol publicat recent, este una dintre ele. Şi o poţi sesiza chiar dacă ai intenţia cea mai curată în a-L "promova" pe Hristos, Domnul şi Mântuitorul. Dar prefer, deocamdată, să risc a greşi decât să nu duc cuvântul Domnului într-un spaţiu în care este atât de multă lume prezentă. Când voi sesiza că mai mult (mă) păgubesc decât zidesc, voi închide contul.

Din postările cele mai recente, vă împărtăşesc unele reflecţii, pe teme ce rezonează cu această perioadă a Postului Mare. Evident, ele sunt adaptate sau chiar completate special pentru această rubrică.

***

Pentru început, am să acord un spaţiu mai generos unei postări despre "fructul oprit". Ştim că omul a căzut din rai pentru că a încălcat porunca lui Dumnezeu de a posti, de a nu gusta din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (Facerea 2, 17). De aceea am lansat - pe "perete"! - o întrebare: din ce fruct au gustat Adam şi Eva? Am ales această temă constatând că există o consistentă majoritate a celor ce cred că în Biblie scrie că mărul este fructul respectiv. În plus, rostul provocării mele era aceea de a-i mai trimite pe aceşti dragi prieteni de pe facebook la Sfânta Scriptură, să se mai adape din cuvintele dumnezeieşti, de a-i provoca să cerceteze tâlcuirile Sfinţilor Părinţi. Prea adesea aud vehiculându-se ca fiind adevărate lucruri ce nu se regăsesc nici în Biblie, nici în Sfânta Tradiţie. E cazul mai ales al dictonului - atribuit pe nedrept creştinilor şi ultravehiculat azi în presă - "crede şi nu cerceta". După cum şi prin unele predici se spune: "Sfinţii Părinţi ne învaţă...", "Sfânta Tradiţie zice că...", chiar şi când nu există o acoperire în fapt pentru afirmaţia respectivă, făcută doar pentru a adăuga autoritate acolo unde ignoranţa încă se mai simte la ea acasă. (Ca să dau şi un exemplu din zona clericilor, nu doar din cea a laicilor). Şi răspunsurile la întrebarea de mai sus au curs din belşug, unii dovedind erudiţie patristică sau inteligenţă spirituală, alţii doar simplu interes sau o imaginaţie bogată...

Sigur, nu are importanţă a şti din rodul cărui pom au mâncat protopărinţii noştri, în sensul că nu depinde mântuirea noastră nicicum de cunoaşterea tipului de fruct. Dar, dacă e totuşi să se numească un fruct, Sfânta Tradiţie - cel mai adesea şi mai degrabă decât alţi pomi - numeşte smochinul. Iată ce scrie la pagina 54 a unei lucrări de incontestabilă (cel puţin până acum) referinţă în domeniu - este vorba despre "Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Facerea", volum semnat de Preot Ioan Sorin Usca (Editura Christiana, Bucureşti, 2008): "Nu ştim ce fel de pom a fost acela. Tradiţia îl socoteşte fie smochin, fie, mai târziu, măr, pomi cu simbolism ambivalent (dar s-a vorbit şi despre altfel de pomi)". Iar la pagina 58 a aceluiaşi volum citim: "Pentru unele tradiţii, smochinul este însuşi pomul oprit (cf. «Apocalipsa lui Moise» 20, 4-5 şi Theodoret, QC 28). Fructele sale dulci şi frunzele aspre fac din acest pom când simbolul plăcerilor (Philon QC I, 41), când simbolul pocăinţei (Irineu, «Adv. haer» III, 23, 5)".

De altfel, Mântuitorul Însuşi se raportează la smochin într-un anume fel, ca fiind simbolul nerodirii (după cum omul nu a adus rod în rai, alegând a se "vesteji" în loc de a se hrăni din dumnezeiasca sevă a slavei lui Dumnezeu). Spune Domnul către vier: "caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc" (Luca 13, 7). Iar înainte de a merge la sfântă patima Sa, a blestemat smochinul cel ce nu avea decât frunze (Marcu 11, 13 şi Matei 21, 19). O fi întâmplător? Ca să nu mai vorbim că lui Natanael, pe care I-l adusese Filip, îi spune că l-a văzut "sub smochin" (Ioan 1, 48 şi 50). Sfântul Ambrozie al Milanului, în "Despre fecioare", 1.1.3–4, tâlcuieşte astfel acest pasaj: "Domnul i-a spus lui: «Când erai sub smochin, te-am văzut», ca şi cum ar fi spus: «În timp ce erai sub umbra păcatului, te-am rânduit mai înainte». Şi Natanael, amintindu-şi că a fost sub un smochin acolo unde Domnul nu a fost, i-a recunoscut dumnezeirea şi a răspuns: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel». Deşi a fost sub smochin, nu a devenit un smochin uscat, el L-a recunoscut pe Hristos. Şi Domnul a spus către el: «Pentru că ţi-am zis că te-am văzut când erai sub smochin crezi, mai mari decât acestea vei vedea». Smochinul, aşadar, este atracţia ispititoare a plăcerilor lumii, care încă mă umbreşte, mic în înălţime, fragil în lucrare, uşor de folosit şi lipsit de fructe".

Cât despre măr, iată ce putem citi la pagina 56 a aceluiaşi volumul al Părintelui Usca, amintit mai sus: "Abia în Evul Mediu târziu pomul cunoştinţei (în alte variante, cel al vieţii) a fost considerat a fi mărul, la început - smochin. Mărul apare pentru prima dată la poetul creştin Ciprian (sec. V)."

***

Dezamăgit nu poate fi decât cel ce-şi propune lucruri ce se înscriu în aria acestei lumi, cu proiecte cărora le lipseşte verticala cerului, care-şi zidesc visele pe nisipurile mişcătoare ale vremelniciei. Cel ce-şi propune lucruri dumnezeieşti nu va fi dezamăgit niciodată. ("Vedeţi să nu vă amăgească cineva" - Matei 24, 4).

***

Este bine să ne rugăm cu rugăciunile consacrate în cărţile bisericeşti (e pravila zilnică a fiecăruia), după cum bine este a avea permanenta preocupare de a rosti rugăciunea "Doamne Iisuse...". La aceasta se poate (şi e de dorit) a adăuga şi un dialog liber cu Dumnezeu, cu propriile noastre cuvinte. O convorbire în care să-I spunem Lui toate cele ale noastre, să-I dăm toată viaţa noastră, aşa cum este ea acum.

La un seminar de formare duhovnicească, am avut ca temă, toţi cursanţii, şi a scrie o astfel de rugăciune. Redau mai jos cuvintele pe care le-am găsit în inima mea în acel moment:

"Doamne, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce am primit în viaţă, încă de când m-am născut. Deşi am fost adesea şi pentru lungă vreme supărat pe cei din jur şi chiar pe Tine, acum încep să înţeleg că toate - şi bune, şi rele - sunt relative şi că depinde doar de mine ce aleg să fac din ele. Te rog să mă întăreşti în a vedea în orice interacţiune cu lumea şi cu aproapele o şansă de a iubi mai mult, de a înţelege mai mult, folosind pentru aceasta fiecare clipă şi fiecare eveniment din viaţa mea, dându-i rostul pe care Tu îl ştii, deşi adesea mie mi-e ascuns. Toate sunt spre folosul meu, Doamne, orice piatră de poticneală poate fi unsă cu mirul harului Tău spre a deveni locul pe care să se sprijine scara văzută în vis de Patriarhul Iacob, cea pe care urcă şi coboară îngerii Tăi. Ajută-mă, Doamne, să mă trezesc mereu şi mereu, din somnul cel de tot felul, cu această nesmintită nădejde, sprijinindu-mă de Tine, Cel ce eşti Piatra cea din capul unghiului. Amin!"

Ştiu că e cam "academică" rugăciunea - cum comentează cineva la această postare -, dar aşa mi-a ieşit, aşa am putut vorbi cu Dumnezeu atunci (şi nu numai atunci).

***

Nu ştiu de ce, în ultimele zile mă tot vizitează un gând, care-mi spune aşa: Cu Dumnezeu, toate înfrângerile devin victorii!