Nu ai cum să nu admiri reacția imediată a Apostolilor. În pilda acestei Duminici, numită de noi, ca Biserică, „pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11), senzația că sunt dezarmați de Domnul Hristos e atât de reală că îi invidiezi, în sensul cel mai curat. O noapte întreagă s-au trudit pe lacul Ghenizaret și roada lipsește. Nu pare să fi prins nimic, iar oricât ar fi prins, nu ar fi însemnat mare lucru. Sunt deja la țărm, curățind mrejele, când Domnul le cere să-L poarte la oarecare depărtare de țărm, pentru a face din corabia lor amvon. 

A curăța mrejele înseamnă, până astăzi, a desface din încrengătura subțire a plaselor de pescuit tot ceea ce s-a prins acolo. Din mulții pești care înotau prin apele limpezi ale Ghenizaretului, unii erau, fără îndoială, valoroși. Se vindeau până la Roma, trecând prin teribil de bine organizata fabrică romană de conserve de la Magdala. Dar mulți pești nu erau aruncați înapoi în apă, ori puși la uscat pe pietrele încinse de soare, pentru că nu erau kasher. Nu îndeplineau standardele prin care tradiția definea curată hrana oamenilor. Însă mulți dintre oameni erau prea flămânzi pentru asemenea rigoare. Mâncau, de foame, orice din apa curată a lacului. Locul în care spălau mrejele era locul unde se strângeau săracii, în ciuda unui miros aproape fetid, ca să scotocească după vreun pește cât de cât mâncabil. Un fel de cantină a săracilor, dar fără organizare. Un loc al abundenței interzise.

Tocmai în colțul acela de lume, definit de arheologii biblici chiar port al zonei, nu departe totuși de Capernaum, Domnul Hristos împlinește propovăduirea Sa. O face depărtând de țărm tocmai barca ce-l purtase pe Simon. E posibil ca, văzând sărăcia vânătorii de noapte, Simon să fi gândit, cumva, că Străinul Acesta, ce-l depărtează de țărm, va plăti o oarecare chirie pentru barca sa. Dar e strict numai gândul câtorva dintre predicatori, dintre ei, cel mai celebru, S. Bernardin da Siena (cca. 1400) care și înființează cel mai amplu sistem de ajutorare al săracilor din întregul Occident (Monte Pasqua). Domnul predică și apoi poruncește lui Simon să mâne la adânc, iar acolo să lase mrejele jos, ca să pescuiască. Simon e „lup de mare” bătrân. Știa bine că, odată cu răsăritul luminii, peștii văd corabia și pe pescari, de fapt corăbiile, căci echipa de pescuire era formată din două corăbii ce întindeau o plasă între ele, și se feresc. Fug de „răpitorul” cu chip de om. Totuși, din ascultare, poate că încă sub influența cuvintelor pe care tocmai le auzise de la Iisus (care nu sunt consemnate, de astă dată), acceptă și pleacă la pescuit. Nu știm dacă Domnul Hristos era cu ei în corabie. Cred că, mai degrabă, îl lăsaseră la țărm și acolo primiseră poruncă să plece la adânc. O ascultare marcată de propovăduire sau de nevoia de a obține, totuși, ceva de pe urma ospitalității? Merg mai degrabă pe primul gândul.

În larg aruncă mrejele și acestea se umplu de pește. O mulțime mare. Pare că mrejele lor, tocmai eliberate în zori, stăteau să se rupă. E belșug, nu pescuire. Din rodul unei aruncări se umplu două corăbii, căci își cheamă ajutoare. O singură corabie nu ar fi putut aduce la țărm minunata roadă din adânc. Aproape să se scufunde, corăbiile devin martorele unei mărturii extrem de importante. Simon nu mulțumește, ci se pocăiește de lipsa sa de încredere. Pricepe că are dinaintea sa un Om care îi salvează nu doar pescuirea, ci și starea de necredință. Aceeași spaimă cuprinde și pe toți cei care erau cu Simon, fii lui Zevedeu, bunăoară. Dinaintea fricii lor, Domnul îi încurajează în cuvinte neașteptate și cu o chemare uimitoare: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Luca 5, 10). Cred că până la Mântuitorul nimeni nu chemase vreodată un om la o astfel de îndeletnicire. Legătura pescuit și „pescuitul de oameni” cred că e tradusă sufletului pescarilor ce-i vor fi ucenici lui Hristos, prin prezența Duhului Sfânt. Pentru că urmarea lui Hristos, consemnată în versetul 11, nu este una strict emoțională. Ea pare că este reacția unor oameni maturizați brusc, care descoperă că sensul viții lor nu este înfruntarea unui lac pentru a-și astâmpăra foamea. 

Ce spusese Mântuitorul în predica Sa de le schimbase viețile? Putem bănui, dar Luca, atent altfel la reținerea propovăduirii, nu ne oferă niciun amănunt. E semn că le transmite o atitudine, nu simple cuvinte. Ceva ce schimbă viața pescarilor, făcându-i Apostoli. Răspunsul îl avem la îndemână fiecare dintre noi. Pe noi, cei obosiți de lipsa de rod, pescuitori deseori în apele tulburi ale cotidianului, Hristos ne îndeamnă să adâncim căutarea cu nădejde. Să nu ne temem de lipsa de roadă. Să muncim uneori contra curentului care, în mod normal, îndepărtează bucuria pescuirii de sufletul nostru. Să adâncim căutarea atunci când, la suprafață, pare că am pierdut totul. El este mereu cu noi, gata să-Și plătească „chiria” pentru inima noastră, mică și fragilă corabie prin care înfruntăm nopțile vieții!