Să postim fără mândrie duhovnicească și să căutăm calea spre mântuire

Mândria duhovnicească îl atacă pe cel ce este satisfăcut de lucrările lui duhovniceşti: îşi spune rugăciunile zilnice, dă zeciuială, se manifestă în toate cele sfinte, îşi face cruce şi bate metanii în toate momentele potrivite… şi se mulţumeşte cu acestea. Justificându-se pe sine, este precum fariseul, în timp ce trebuie să se străduiască a fi asemenea vameşului şi a zice: „Nimic bun nu am făcut. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”.

Postul, privegherea, rugăciunea şi toate celelalte practici creştine, oricât de bune ar fi în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine – deşi slujesc ca mijloc indispensabil pentru atingerea acestui scop.

Scopul sau finalitatea pe care o căutăm este mântuirea noastră. Mijlocul de a ajunge la mântuire este o viaţă de pocăinţă, din care o parte presupune o viaţă de păzire a acestor practici. Oricine încearcă să facă din păzirea poruncilor creştin-ortodoxe o finalitate în sine şi-a ratat scopul. Pentru că un astfel de creştin riscă să cadă în cursele foarte grave ale rigorismului şi ale mândriei duhovniceşti. Rigorismul apare atunci când cineva crede că poate fi mântuit prin păzirea regulilor şi a regulamentelor. Aceasta seamănă foarte cu atitudinea fariseului care a zis: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig...” (Luca 18, 12). Fariseul a fost osândit pentru că se consideră drept şi pentru mândria lui.

Adevărata măsură a toate este iubirea Tatălui pentru noi. Noi nu încercăm să cumpărăm această iubire printr-o bună purtare ci, mai curând, încercăm să-L iubim pe Dumnezeu şi să-I fim bineplăcuţi. Trebuie să dobândim atitudinea smerită a fiului risipitor, icoană întocmai a pocăinţei care, când şi-a venit în sine, a spus: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19). Sau să ai starea duhovnicească ortodoxă a vameşului care, în picioare stând, departe, nu ridică privirea către cer, ci-şi loveşte pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul...” (Luca 18, 13).

Păzirea poruncilor dinafară este mult mai lesne de împlinit şi nu este atât de împovărătoare pentru conştiinţă. Prin urmare, unii creştini păzesc poruncile cele dinafară şi comportamentele exterioare în toată strădania lor duhovnicească, pentru a lăsa impresia că sunt evlavioşi. Aceşti oameni riscă să devină „morminte văruite” ale Bisericii. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să nu nesocotim pe cele dinafară, dar să fim cu mai multă luare-aminte la părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa” (Matei 23, 23), care sunt realităţi duhovniceşti. Mândria duhovnicească îl atacă pe cel ce este satisfăcut de lucrările lui duhovniceşti: îşi spune rugăciunile zilnice, dă zeciuială, se manifestă în toate cele sfinte, îşi face cruce şi bate metanii în toate momentele potrivite… şi se mulţumeşte cu acestea. Justificându-se pe sine, este precum fariseul, în timp ce trebuie să se străduiască a fi asemenea vameşului şi a zice: „Nimic bun nu am făcut. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”.

Scopul postului este dobândirea stăpânirii de sine şi biruinţa asupra patimilor trupeşti. Înseamnă să te slobozeşti de dependenţa de lucrurile lumii acesteia, pentru a te concentra asupra celor ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Înseamnă să-i dai sufletului putere ca să nu cedeze ispitei şi păcatului. După Sfântul Serafim de Sarov, postul este un „mijloc indispensabil” pentru dobândirea roadelor Duhului Sfânt în viaţă.

Ultimele din categorie