Nu de puţine ori, în familie, unul dintre soţi se confruntă cu gesturi, acţiuni, atitudini ale celuilalt soţ, care i se par pur şi simplu de neînţeles sau chiar insuportabile. Fie că este vorba de gesturi de neglijenţă – a uitat de programarea la medic, a uitat să cumpere pâine – fie de acţiuni ale căror consecinţe sunt mai serioase, mai deranjante – a pierdut cheile, a uitat apa deschisă, a încasat o amendă în trafic – sunt ipostaze care provoacă din partea celuilalt soţ sentimente justificate de mânie şi reacţii de revoltă. Pe lângă faptul că aceste incidente reprezintă momente neplăcute, ele sunt şi puncte de decizie, în care putem alege cum să reacţionăm.

Suntem judecătorii partenerului?

Există varianta, frecvent întâlnită, de a ne înfuria şi apoi a declanşa o cascadă de reproşuri, remarci indignate, explicaţii cu privire la consecinţele negative, în special cele materiale, financiare, pe care gestul respectiv le antrenează în timp. Ne putem transforma astfel în judecători ai partenerului, care îi aplică sancţiunea justă, corelată în mod direct cu greşeala făcută de acesta. Astfel de momente, dacă alegem să ne raportăm exclusiv la greşeala făcută de soţ/soţie, se pot transforma şi în ocazii de a returna reproşurile primite în trecut şi încă neiertate şi pot alimenta astfel efectul de bulgăre – care adună micile nemulţumiri şi le transformă într-un tăvălug afectiv. Această dragoste condiţionată, în care soţul/soţia primeşte afecţiunea şi aprecierea doar în momentele în care acţiunile realizate merită apreciere, transmite partenerului/partenerei mesajul că trebuie să facă în permanenţă ceva pentru a câştiga iubirea. A simţi că nu eşti demn de a fi iubit/-ă pentru ceea ce eşti, ci doar pentru ceea ce faci şi înscrierea în această cursă în care faci cât mai mult pentru a obţine aprecierea şi iubirea soţului/soţiei duce de fapt, în timp, la golirea rezervorului interior de iubire, la secătuirea afectivă, la nesiguranţă.

Dacă revenim însă la momentul de răscruce, în care alegem reacţia pe care o avem faţă de greşeala soţului/soţiei, descoperim că putem trăi în continuare sentimentul de mânie, dar că putem să nu lăsăm ca în final acest sentiment să fie cel care dictează, stăpânul reacţiei noastre. Putem alege să manifestăm înţelegere, să transmitem partenerului/partenerei mesajul că, indiferent cât de neplăcute sunt consecinţele, atâta timp cât suntem împreună, supărările şi încercările sunt parcurse şi depăşite mult mai uşor. Să nu uităm că „a ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive, cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire.” (Filotei Faros)

Un liant foarte puternic între soţi

Cel mai mare dar pe care îl poate face soţul/soţia pentru partenerul care a greşit este darul răbdării, al înţelegerii şi al acceptării. Şi este cu atât mai important cu cât acesta vine în mod neaşteptat, întrucât reacţia logică, în concordanţă cu fapta, ar fi una de critică şi învinovăţire. Acceptarea, îngăduirea celuilalt în greşeală*, este cu atât mai valoroasă pentru acesta cu cât nu se mai înscrie în logica reciprocităţii – „te apreciez pentru că ai făcut un lucru bun, te iubesc doar când ai succes în ceea ce faci”. Acceptarea şi înţelegerea în astfel de situaţii creează un liant foarte puternic între soţi, le consolidează încrederea unul în altul, precum şi în relaţia lor. Iubirea necondiţionată care se manifestă în aceste momente se apropie mult de iubirea pe care o cere Dumnezeu de la noi, în familie. Această iubire reprezintă un leac tămăduitor pentru sentimentul de vinovăţie ce oricum îl încearcă pe soţul care a greşit, precum şi pentru tensiunile, nemulţumirile, rănile pe care le acumulează soţii în relaţiile interpersonale, din afara familiei. Ea presupune să acţionăm şi să reacţionăm în mod deschis faţă de o persoană pe care o iubim, fără a fi influenţaţi de tiparele noastre obişnuite de percepţie. Atunci când suntem iubiţi în acest mod, simţim în acelaşi timp că suntem recunoscuţi, valorificaţi şi susţinuţi.

Iată ce scriu autorii, pr. Filoteu Faros şi pr. Stavros Kofinas în cartea „Căsnicia – dificultăţi şi soluţii”, despre potenţialul vindecător al iubirii necondiţionate din familie: „Angoasele ce se nasc în soţi din afara casei şi care se datorează unor stări conflictuale, de încercări, de neclarităţi, trebuie să se vindece acasă într-un anume grad. De aceea, fiecare soţ trebuie să aibă o oarecare sensibilitate pentru greutăţile prin care celălalt trece şi să-i ofere o oarecare odihnă. În limanul lin al încrederii reciproce al soţilor, greutăţile pot fi uitate sau limitate. Atunci când lumea ne răneşte, trebuie ca acasă să avem posibilitatea să ne vindecăm. Când lumea subestimează personalitatea noastră, va trebui ca acasă să putem s-o redobândim. Are o valoare decisivă pentru fiecare om posibilitatea de-a avea un loc unde orice îl priveşte sau îl apasă să îl intereseze cu adevărat şi pe celălalt”.

*Este de la sine înțeles că autoarea nu include aici situațiile grave, cum ar fi violența verbală sau fizică, ci doar micile frecușuri ce apar în orice familie (n. r.).

Îți mai recomandăm și: Familia – locul în care învățăm să iubim

Iubirea din familie este temelia pentru împlinirea în viață și în veșnicie