În vreme de potop, toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul „mântuire”. Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop? Sandalele şi fusurile? Nu, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. Ce ne învaţă marile potopuri din istorie? Nimic altceva decât că şi noi suntem în această lume într-o vreme de potop neîncetat.

De potopul morţii nu poate scăpa nici un trup. În acest potop se îneacă neajutorate stelele şi mieii. Ce aşteaptă oamenii, pentru ce nu caută scăpare? De potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Cei ce iau seamă la potopul cosmic caută la trupuri ca la sandale şi la fusuri, şi se grăbesc cu sufletul gol către farul ce le arată pământul vieţii. Pentru ce se ascund oamenii în spatele naturii, când ea le spune limpede: „Sunt cu totul înecată”? De aceea, înţelepţii nu leapădă de pe buze îndemnul: „Să ne mântuim!”. Iar amăgiţii, măcar că stau pe marginea unei gropi deschise de-ngropăciune, râd şi spun: „Nouă ne este bine şi aici!”. Mântuirea sufletului de potopul cel neînlăturat al morţii, în care se îneacă toate, este singura preocupare dreaptă a celor înţelepţi, singura lor grijă şi singura lor învăţătură.

De aceea, când vezi un mort, să-ţi spui: „Pe acest frate al meu l-a ajuns potopul, şi nici eu nu voi fi cruţat. A reuşit el, oare, să scape ce se mai putea scăpa? Eu scap, oare, ceea ce mai poate fi scăpat?”

Aceasta să-ţi fie singura discuţie cu cel mort.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, pp. 128-129)