Eram în anii facultăţii, pe vremea când mă bucuram încă de verile petrecute la casa părinţilor mei din Râmnicu Sărat. După-amiezi calde, într-un oraş mic, petrecute cu bunica, printre lectura de vacanţă şi navigări pe internet. Aveam pe atunci vreo douăzeci de ani.

Deodată, în dorul meu de citit şi neavând ca altădată ceva dinainte stabilit, am început să citesc după-amiezile Acatistul Sfintei Parascheva de la Iaşi, aşa, fără un eveniment sau o nevoie specială, pur şi simplu. Şi aşa a început povestea.

Eram pe atunci încă un copil. Abia mai târziu mi-am pus problema ce înseamnă pentru mine Acasă.

Acel “mai târziu” a însemnat cum se mai spune “luarea vieţii mele în propriile mâini” odată cu terminarea facultăţii, găsirea unui loc de muncă în paralel cu continuarea studiilor şi toate reponsabilităţile ce au urmat. Cum doar se spune, pentru că, de fapt, viaţa este totdeauna în mâinile lui Dumnezeu.

Trecuseră, cred, vreo doi ani de la întâmplarea cu acatistul, pe care mi-o amintesc trecătoare, într-o vară.

În octombrie 2011 am ajuns pentru prima dată la Iaşi de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru prima dată am stat la rând, pentru prima dată m-am închinat Sfintelor ei Moaşte. Drumul a fost primit în dar, a fost o invitaţie, Sfânta a vrut să ajung la ea. În graba de a ajunge dis-de-dimineaţă la autocarul care  trebuia să plece de pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, mi-am rătăcit metania de mână la care ţineam foarte mult…am gândit repede “lasă asta acum, nu te întrista, mergi repede că trebuie să ajungi…”am trecut peste întristarea de moment, am ajuns la timp iar după vreo două ore de drum, mi-am regăsit şi metania, o aveam cu mine, de fapt.

Drumul şi rândul au fost ceva uşor. Imi imaginam că o să fie frumos, mai fusesem cu alte ocazii la alţi Sfinţi, dar nu ştiam “cum e la Iaşi”. Atunci, stând la rând am citit într-un ziar dedicat Sărbătorii că “Sfinţii ne aleg pe noi, nu noi pe ei…” şi mi-am amintit întâmplarea cu citirea acatistului. Acest lucru îl cred şi îl simt de atunci legat de toţi Sfinţii care ne sunt alături în viaţă, că Ei ne aleg pe noi iar noi, dorind şi acceptând prezenţa lor în vieţile noastre, devenim prieteni. O prietenie care se construieşte pas cu pas.

Mi-am cumpărat de pe drum o icoana mare cu Sfânta Parascheva. Şi… am ajuns.

În momentul când m-am închinat şi câteva minute după aceea, nu am putut decât să plâng şi să simt doar atât, că este vie, este întreagă, este acolo…lacrimile îmi şiroiau pe obraji, ţineam în braţe icoana mare şi îmbraţișând-o simţeam cum Sfânta mă îmbrăţişează…M-am aşezat jos pe bordură, atât mai puteam,  în acest plâns şi în această îmbrăţişare.

Era ceva ce îmi doream să nu se mai termine, ceva ce simţeam că mă va ţine un an întreg, până la următoarea întâlnire. Trăiam una din minunile pe care le-am primit în dar în viaţă. M-am ridicat cu greu să plec, să merg în Sfânta Mitropolie şi apoi să mă îndepartez.

De atunci au trecut trei ani, mereu reînnoind această întâlnire. Un lucru pentru care mulţumesc şi care a fost întotdeauna însoţit de minuni, venite să mă întărească în credinţă. Dumnezeu stie de ce avem nevoie şi ne trimite acea întâlnire la care sufletul nostru poate răspunde. Aceasta poate fi întâlnirea cu un Sfânt al cărui ajutor şi ocrotire să ne însoţească apoi în toată perioada vieţii. În viaţă nimic nu este întâmplător. Fiecare dintre aceste întâlniri, cu un om, sau cu un Sfânt, fiecare închinare, chiar fiecare loc, vin să ne comunice şi să ne înveţe ceva. Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, este cea la care au găsit ajutor şi mângâiere mulţi oameni, cărora şi eu m-am adăugat întru bucuria întâlnirii.

Aşa a început povestea. Ea a continuat în fiecare an, cu un drum de poveste trăit în realitate, încununat de binecuvântări, multă bucurie şi multă linişte, acolo unde am simţit cu adevărat că minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi.