„Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” (Acatistul Bunei Vestiri).

Iubiţi credincioşi,

Zilele Postului Mare sunt împodobite - ca o grădină aleasă - cu diferite slujbe, care au fiecare în parte, timpul, rolul şi însemnătatea lor. Spre sfârşitul săptămânii a cincea din post, Biserica Ortodoxă face pomenire de minunea pe care a făcut-o Maica Domnului în Constantinopol, pe când cetatea era înconjurată de păgâni. Şi iată, pe scurt, istorisirea minunii:

Prin secolul al VII-lea, pe când la Ţarigrad era împărat Heraclie, s-a ridicat asupra grecilor împăratul perşilor cu multă putere de oaste, arzând şi prădând tot ce găsea în cale. Atunci toată oastea grecească, în frunte cu Heraclie împăratul, a pornit spre hotarele Persiei, spre a izgoni pe tiranii năvălitori. Auzind de aceasta, Hagan, împăratul sciţilor, s-a pornit fără de veste cu război asupra Constantinopolului, cu nenumăraţi ostaşi, corăbii, tunuri şi călăreţi spre a lua toată cetatea în robie.

Auzind de o primejdie ca aceasta, Serghie, Patriarhul Ţarigradului, s-au sfătuit cu bătrânii cetăţii cum ar face să scape oraşul din mâinile păgânilor, care se apropiau cu mare furie şi putere.

Şi neavând ajutor de nicăieri, nici ostaşi, nici arme de apărare, au căzut cu toţii la rugăciune la icoana cea nefăcută de mână a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, cerând ajutorul ei. Apoi, împreună cu tot clerul şi poporul, au luat această icoană şi sfintele cruci şi au înconjurat cetatea, mergând pe zidurile ei şi zicând: „Scoală-Te Doamne, ajută-ne nouă şi să se risipească vrăjmaşii Tăi...;.

In puţine zile, cetatea a fost înconjurată de zeci de mii de oşti şi corăbii gata de război şi ale sciţilor şi ale perşilor, care se pregăteau să dărâme zidurile ei. Văzând tot poporul şi patriarhul mulţimea oştilor şi furia lor, căci nici o solie de pace nu au voit să primească, iarăşi au alergat cu toţii la sfintele biserici cu multe lacrimi, cu rugăciuni şi post, cerând mila lui Dumnezeu şi ajutorul cel grabnic al Maicii Domnului.

A doua zi au înconjurat iarăşi cetatea, cu toate icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului şi cu lemnul Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Iisus Hristos, rugându-se şi zicând mai ales icoasele acatistului Maicii Domnului. Şi iată, pe când păgânii au început a lovi zidurile cetăţii, a venit ajutorul cel grabnic al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare. Căci îndată s-a pornit pe mare o vijelie cumplită, încât s-au scufundat toate corăbiile sciţilor. Iar cei de pe uscat înfricoşându-se, au început a fugi. Atunci poporul a deschis porţile cetăţii şi au început a lovi pe păgâni din toate părţile, încât puţini au mai scăpat din încleştarea aceea.

Şi aşa a izbăvit Stăpâna noastră cetatea ei din mâinile tiranilor. Cât sunt de mari şi minunate minunile Maicii Domnului asupra poporului creştinesc, care cere ajutorul ei cu multă credinţă! De la minunea aceea ne-a rămas Acatistul Bunei Vestiri, care se citeşte în Postul Mare, acum, la sfârşitul săptămânii a cincea, când se face şi pomenirea acestei negrăite minuni. Şi se numeşte ziua aceasta „Sâmbăta Acatistului Maicii Domnului”. Cuvântul „acatist” înseamnă „neşedere”, deoarece această rugăciune s-a făcut mergând pe ziduri, când tot poporul plângea şi striga: „Ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” (Istorie de folos - din Triod - săptămâna a 5-a).

Iubiţi credincioşi,

Minunea aceasta pe care aţi auzit-o mă îndeamnă să vă vorbesc astăzi despre rugăciunea în comun şi anume, cât de mare este puterea rugăciunii soborniceşti. Într-adevăr, mare este puterea rugăciunii dreptului, a pustnicului, a văduvei, a săracului, a omului învăluit de necazuri, care strigă la Dumnezeu din inimă curată, ziua şi noaptea. Dar rugăciunea în comun, la biserică, este cu mult mai puternică.

Prin nimic nu ni se face Dumnezeu mai bine cunoscut nouă oamenilor, decât prin rugăciune şi în special, prin rugăciunea comună. Căci dacă rugăciunea, în general, este maica tuturor virtuţilor, apoi rugăciunea sobornicească, comună, este izvorul tuturor minunilor.

Fiecare se roagă în inima lui, în mintea lui, în casa lui sau pe calea vieţii lui. Unul cere sănătate, altul izbăvire de vrăjmaşi, celălalt viitor fericit, iar câte unul cere iertare de păcate. Dar dacă toţi la un loc, în zeci şi sute de glasuri, cer deodată acelaşi lucru de la Dumnezeu, apoi mila Lui coboară peste ei de atâtea ori mai repede. Dacă Dumnezeu este prezent acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Lui (Matei 18, 20), cu cât mai mult nu va fi de faţă acolo unde sunt adunaţi o sută sau o mie de credincioşi care strigă toţi într-un glas: „Doamne, miluieşte” sau „Doamne, ajută”. Căci rugăciunea obştească şi cântarea în comun este lucrarea îngerilor.

Rugăciunea obştească aseamănă pe oameni cu îngerii şi cu sfinţii, căci şi ei, în cer, cântă neîncetat măririle lui Dumnezeu şi se roagă pentru noi, nu fiecare aparte, ci cu toţii într-un glas. Rugăciunea sobor¬nicească coboară cerul pe pământ, căci, spuneţi-mi, ce este mai frumos pe lume sau ce mişcă mai mult inima, decât o slujbă făcută cu preoţi mulţi, cu cântări alese şi cu nenumărat popor, care se roagă într-un glas, cântă ca dintr-o inimă şi se închină cu toţii, slujesc, laudă pe Dumnezeu, se bucură!

Atunci inimile noastre saltă de bucurie negrăită, credinţa ne creşte, dragostea mai mult ne uneşte, nădejdea mântuirii sporeşte, necazurile vieţii se uită, inimile se înfrăţesc, mânia piere, lacrimile se usucă în ochi, toate în noi se prefac şi se înnoiesc.

Care dintre noi nu a ascultat o priveghere de noapte, un acatist la biserică, o Sfântă Liturghie cu sobor, cu cor ales? Şi ce inimă a putut rămâne atunci de piatră? Ce urechi au rămas surde? Sau care ochi nu s-au umezit cu lacrimi?

Rugăciunea sobornicească uneşte inimile credincioşilor, îi apropie pe unii de alţii, îi face pe toţi să fie fraţi, întăreşte pe fiii Bisericii. Rugăciunea sobornicească alungă întristarea, mângâie sufletele cele necăjite, dă curaj celor slabi, bucură pe toată lumea, veseleşte pe îngeri. Rugăciunea aceasta este izvor al dragostei şi al mântuirii oamenilor.

Rugăciunea în comun străbate într-o clipă cerul, ajunge cea dintâi la Dumnezeu, îmblânzeşte pe Judecătorul, coboară mila Lui şi darul Sfântului Duh pe pământ. Rugăciunea în comun arde cel mai tare pe diavoli, zdrobeşte puterea vrăjmaşilor, îmblânzeşte pe cei puternici, întăreşte pe cei fricoşi.

Rugăciunea sobornicească face întotdeauna adevărate minuni.

La Sfânta Liturghie ea pogoară prin glasul preotului Duhul Sfânt peste Prea Curatele Taine. La Sfântul Maslu coboară darul vindecării peste untdelemn. La Sfântul Botez coboară roua Sfântului Duh peste apă şi peste cel botezat. Cu rugăciunea în comun a credincioşilor se alungă seceta, se opresc norii de ploaie, se alungă duhurile necurate din cei bolnavi, se înlătură urgiile războaielor. Dar cine va putea număra mulţimea minunilor făcute cu puterea rugăciunii în sobor?! Cu rugăciunea în comun, la un loc cu ucenicii, S-a rugat Mântuitorul; cu aceasta se rugau adesea Sfinţii Apostoli. Cu aceasta se rugau zilnic primii creştini când se adunau la agape. Cu rugăciunea în comun au scos creştinii pe Petru din lanţuri (Fapte 12, 12). Cu rugăciunea aceasta se întăreau mucenicii când erau aruncaţi în cuptoare aprinse sau în ghearele leilor. Cu aceasta au slăvit mii de ani creştinii, pustnicii şi călugării pe Dumnezeu.

Rugăciunea sobornicească se săvârşeşte întotdeauna, dar mai ales în vreme de tulburare, de mare nevoie, de grele încercări sau de nespuse bucurii. Cu rugăciune în sobor au ales apostolii pe Matia, în locul lui Iuda vânzătorul (Fapte 1, 24). Cu rugăciune în sobor a deschis Sfântul Vasile cel Mare biserica cea încuiată de arieni (Vieţile Sfinţilor, 1 ianuarie). Cu astfel de rugăciune întărindu-se creştinii, au biruit' în multe războaie pe turci, pe arabi şi pe perşi. Pe aceasta deci să o iubim şi noi, dacă voim să biruim duhurile răutăţii care se luptă cu noi.

Iubiţi credincioşi,

în general creştinul se roagă; uneori se roagă foarte mult, dar mai ales când este singur, aşa după cum îl îndeamnă cugetul şi necazul său. Dar la rugăciunea comună, credincioşii nu prea aleargă, fie pentru că nu-i ştiu puterea, fie pentru că au puţină credinţă. Rar întâlneşti doi credincioşi care se roagă la un loc. Şi foarte rar vezi într-o familie părinţii şi copiii rugându-se în comun. Peste casa unde se face asemenea rugăciune, se revarsă toată binecuvântarea lui Dumnezeu. Acolo nu mai poate fi dezbinare, ceartă şi durere. în casa aceea se odihneşte darul Duhului Sfânt, acolo prisoseşte pacea, acolo ajunge întotdeauna pâinea şi stăpâneşte bucuria. Pentru că mare este puterea rugăciunii rostită în auz de mai multe suflete, unite prin dragoste.

Iar în casa unde fiecare se roagă puţin şi aparte, aşa ca din fugă, acolo şi darul lui Dumnezeu vine târziu şi destul de puţin. Cei mai mulţi dintre membrii familiilor noastre se ruşinează să se roage în văzul celorlalţi, dar mai ales să se roage cu toţii la un loc. Ce bucurie ar fi să-i vezi pe toţi ai casei stând în genunchi la rugăciune, înaintea sfintelor icoane, citind fie un acatist al Maicii Domnului, fie un paraclis sau câţiva psalmi! Casa aceea ar fi o adevărată biserică vie! Dar, din păcate, nu se întâmplă aşa.

Deci, iubiţi credincioşi, dacă voiţi să imitaţi pe îngeri, dacă voiţi să vedeţi minuni şi în zilele noastre, dacă voiţi să ne audă mai repede milostivul Dumnezeu, să ne rugăm împreună cât mai mult şi cât mai des. Cum? Participând la toate slujbele Bisericii; în special la Sfânta Liturghie, la privegheri, la Utrenie, Vecernie, la acatiste şi la Sfântul Maslu. Veniţi deci la biserică. Cât mai mulţi, şi împăcaţi cu toţii. Iar aici nu staţi în străini şi nu ascultaţi doar cum se roagă preotul şi cântă corul, ci împreună cu ei rugaţi-vă şi dumneavoastră, cântaţi încet sau mai tare, faceţi metanii, urmăriţi toată slujba cu multă evlavie şi credinţă.

Iar peste săptămână, când nu sunt slujbe la biserică, rugaţi-vă în comun acasă, toţi membrii familiei. De vă împresoară un necaz mare, o boală grea, o năpastă, nu aşteptaţi zi de sărbătoare, nu cereţi numai preotului să se roage pentru dumneavoastră, ci uniţi-vă cu toţii la rugăciune, staţi în genunchi, ascultaţi cu evlavie rugăciunea pe care o citeşte cel mai în vârstă, iar la urmă faceţi şi metanii sau închinăciuni câte puteţi. Sunt unii care se scoală în fiecare miez de noapte la rugăciune şi citesc cei şase psalmi ai Utreniei.

Iubiţi Biserica, iubiţi rugăciunea cea sobornicească, păstraţi unitatea familiei prin rugăciune în comun. Iubiţi viaţa în Hristos, nu rupeţi legătura dragostei care se naşte prin rugăciune. Căci rugăciunea sobornicească este podoaba Bisericii şi a caselor noastre. Cu aceasta slăvesc neîncetat îngerii în cer pe Dumnezeu, cu aceasta îmblânzesc creştinii pe Dreptul Judecător, cu aceasta se întăresc cei slabi, cu aceasta se alungă toată vrăjmăşia dintre oameni, cu ea se fac permanent minuni.

Noi creştinii, suntem, la un loc, o biserică vie, o cetate întărită pe stânca vieţii care este Iisus Hristos. Suntem exact asemenea cetăţii Constantinopolului de care v-am amintit. Iar cei ce împresoară cetatea lui Dumnezeu sunt diavolii, patimile, lumea cu păcatele ei. Deci, să facem asemenea creştinilor care se rugau pentru apărarea Constantinopolului. Să ne unim cu toţii într-un cuget la rugăciunea în sobor, la biserică, acasă, peste tot, şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu sau al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând cu glas rar şi cu multă credinţă: „Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Amin.