Colinde, colinde!/E vremea colindelor, /Căci gheaţa se-ntinde/Asemeni oglindelor./Şi tremură brazii/Mişcând rămurelele,/Căci noaptea de azi-i/Când scânteie stelele./Se bucur' copiii,/Copiii şi fetele,/De dragul Mariei,/Îşi piaptănă pletele,/De dragul Mariei/Şi-a Mântuitorului,/Luceşte pe ceruri/O stea călătorului.../(M. Eminescu, „Colinde, colinde”).

Începem cuvântul consacrat Soborului Maicii Domnului, sărbătoarea zilei a doua a Crăciunului, cu această splendidă poezie eminesciană, pentru că descrie în mod admirabil atmosfera şi semnificaţia acestei frumoase zile: cinstirea Sfintei Fecioare Maria în ambianţa plăcută a colindelor.

Nu cu multă vreme în urmă, ne-a întrebat un credincios dacă nu cumva greşeşte prin faptul că cele mai multe rugăciuni pe care le rosteşte sunt închinate Maicii Domnului... În primele momente, în locul unui răspuns direct i-am amintit că potrivit rânduielilor Bisericii există o ierarhie liturgică în cult: Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine adorare, Maica Domnului, căreia îi acordăm supra-venerare (sau supra-cinstire) şi sfinţii, cărora le facem venerare (sau cinstire). Logic, potrivit acestei rânduieli, întâi trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu şi apoi Maicii Domnului... Dar, peste câteva clipe i-am spus că nu credem a fi o greşeală ca cea mai mare parte a timpului de rugăciune să-i fie consacrată Maicii Domnului, pentru că ea niciodată nu este despărţită de Iisus Hristos Dumnezeu, Care a binevoit a se face fiu al ei...

Rugându-ne Maicii Preacurate nu îi cerem altceva decât să mijlocească, să poarte doleanţele noastre spre Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Pe de altă parte, nici Iisus - Fiul, nu este niciodată despărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt, astfel că orice rugăciune se îndreaptă, de fapt, către Preasfânta Treime.

Nu întâmplător s-a rânduit ca a doua zi de Crăciun să fie dăruită Macii Domnului. Aducând prinosul de adorare pentru Dumnezeiescul Prunc, Biserica n-a uitat-o nici pe cea care L-a primit şi L-a purtat în pântece şi care, într-o smerenie desăvârşită, L-a născut într-o iesle din Betleem. Astfel, ceea ce ne-a învăţat Biserica împlinim şi noi: a doua zi de Crăciun, aducând slavă lui Dumnezeu, toţi credincioşii mărturisim recunoştinţă şi faţă de Maica Preacurată, în sfântă comuniune, la Sfânta Liturghie. Căci cuvântul „sobor” înseamnă „adunare, comuniune”.

Aşadar, când spunem „Soborul Maicii Domnului”, înţelegem adunarea dreptmăritorilor creştini în jurul Maicii care-L ţine în braţe pe Dumnezeiescul Prunc, Iisus Hristos.

Revenind la întrebarea credinciosului (care poate fi şi întrebarea noastră), ne dăm seama că noi îi adresăm o mare parte a rugăciunilor, pentru că întotdeauna ea apare înaintea ochilor noştri sufleteşti ca o caldă Rugătoare. Imaginea ei luminoasă aşa este consemnată în Tradiţia Bisericii, scrisă şi pictată: la Buna-Vestire, îngerul a găsit-o rugându-se; la Naşterea Pruncului Iisus este firesc să ne-o imaginăm rugându-se lui Dumnezeu s-o ajute spre a învinge teama şi condiţiile precare legate de sălaşul sărăcăcios în care i-a fost rânduit să devină mamă; la nunta din Cana L-a rugat pe Fiul ei să salveze o situaţie neplăcută, atunci când se terminase vinul; trecând peste celelalte momente din lucrarea Mântuitorului, la care Maica Sa a fost adesea părtaşă, nu doar cu simpla prezenţă, ci mereu cu rugăciunea către Dumnezeu, nu ne-o putem imagina altfel în ceruri decât în ipostaza rugăciunii, mijlocind pentru neamul omenesc.

De aceea, când spunem „Maica Domnului”, spunem „Rugăciune”. Aşa se explică faptul că una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei poartă numele Deisis (=Rugăciune), cu Mântuitorul în mijloc, la dreapta Lui - Maica Domnului, iar la stânga - Sfântul Ioan Botezătorul, amândoi în ipostază de rugăciune.

Plecând de la înţelesul numelui „Maria” („Miriam” în ebraică), care se traduce prin „Cea bine mirositoare, Cea plăcută, Doamnă, Stăpână, Steaua mării”, ne gândim şi la alte nume care i se pot atribui Maicii Domnului: Mamă - cel mai adesea, pentru că ea este nu doar mama lui Iisus ci şi a noastră, a celor care am devenit fraţi cu El prin Botez; Fecioară, fiind, din darul Domnului, singura mamă-fecioară din istoria omenirii; Chivot (şi Biserică) pentru că L-a purtat în pântece pe Hristos euharistic; Scară către cer, pentru că prin lucrarea ei leagă pământul cu cerul. Acestor preafrumoase nume se pot adăuga desigur şi altele. Cu deosebire cel de Rugătoarea sau Rugăciune, pe temeiurile arătate mai sus. Aceste temeiuri credem că l-au inspirat şi pe Eminescu, poetul nostru cel de toate zilele, când a scris „Rugăciune”, poezie care încheie cuvântul nostru de acum: Crăiasă alegându-te,/Îngenunchem rugându-te/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire/Privirea-ţi adorată/Asupră-ne coboară/O, Maică Preacurată/Şi pururea fecioară,/Marie!/Noi ce din mila Sfântului/Umbră facem pământului/Rugămu-ne'ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/Ascult-a noastre plîngeri/Regină peste îngeri/Din neguri te arată/Lumină dulce, clară,/O, Maică Prea Curată/Şi pururea fecioară,/Marie! Amin.