Biserica prăznuieşte astăzi o întreită sărbătoare: Tăierea-împrejur a Pruncului Dumnezeiesc, născut acum opt zile, pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi - şi Anul Nou.

Privite în lumina iconomiei Dumnezeieşti aceste sărbători se leagă una de alta aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin trunchi şi coroană. Domnul Iisus e baza vieţii de sfinţenie şi înalta trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor, trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului ce a trecut, cum a fost şi va fi baza tuturor anilor, veacurilor şi miilor de ani, ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui.

Aşa că cele două sărbători bisericeşti: Tăierea-împrejur şi Sfântul Vasile, se împletesc, în mod firesc, cu sărbătoarea laică a Anului Nou.

Ce înţeles au aceste sărbători şi ce foloase putem trage din ele pentru mântuirea sufletelor noastre? Mântuitorul a fost supus, a opta zi după naştere ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea Veche. Această tăiere împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, preînchipuie botezul creştin, care e mai mult decât un legământ: el este mijlocul de înfiere faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii.

O dată cu tăierea împrejur s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, cum a fost numit de înger. Numele de „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, cum tâlcuieşte îngerul Gavriil, Sfintei Fecioare „Iată, vei zămisli în sânul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui, Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul părintelui Său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33).

Sau cum explică îngerul lui Iosif: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21). Sau, cum lămureşte Petru în faţa Sinedriului, vorbind despre Iisus: „Pe Acesta, Dumnezeu cu dreapta Sa L-a înălţat începător şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Fapte 5, 31).

„Iisus”, nume Dumnezeiesc împreunat cu „Hristos”, înseamnă „Mântuitor, Uns”, adică cinstire aleasă, Dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel între oameni decât Mântuitorul. Cât de mângâietor este pentru noi să ştim că Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul nostru, că a venit să ne mântuiască din robia păcatului şi din osânda morţii şi să ne împace cu Tatăl nostru Cel ceresc.

Numele lui Iisus Hristos este cel mai scump nume pentru noi creştinii. Ori de câte ori îl rostim suntem încredinţaţi că Dumnezeu este cu noi, că nu ne părăseşte şi ne ajută. Pentru aceea cea mai scurtă şi cuprinzătoare rugăciune a creştinismului ortodox este cea adresată lui Iisus Hristos, numită rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. El sălăşluieşte în noi sfinţenia Sa şi alungă toată necurăţia din gândurile şi din viaţa noastră şi întăreşte în noi puterea, curajul şi frumuseţea.

Domnul Iisus Hristos este pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor, căci în numele Lui se pleacă tot genunchiul, „al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. În numele lui Iisus Hristos şi cu lucrarea Duhului Sfânt au pornit în lume Sfinţii Apostoli şi au propovăduit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu la toate neamurile. Milioane de oameni de pe tot întinsul pământului au văzut în El pe Marele Păstor de suflete călăuzind paşii celor credincioşi pe cărările mântuirii.

Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane de cruci, de icoane, de biserici, de case, de uşi. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi. El e cunoscut în universităţi, în tratate savante de teologie, de filosofie, de literatură. Marii compozitori îi consacră simfonii vestite, corurile bisericilor îl preamăresc, artiştii îl cinstesc prin tablouri sau sculpturi de o frumuseţe negrăită, ca acelea datorate lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, Grigorescu ş.a.

Iisus e bucuria, nădejdea şi viaţa noastră a creştinilor „cine află pe Iisus, află o comoară nepreţuită”. Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului, Biserica a pus strajă şi garanţie puternică acestei unităţi de timp, care începe sub ocrotirea şi binecuvântarea Mântuitorului lumii.

A doua strajă a anului este Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei. Când facem pomenirea unui sfânt care a strălucit pe cerul Bisericii, prin învăţătura şi pilda vieţii lui, noi preamărim pe Dumnezeu, „Cel ce este minunat întru sfinţii Săi”.

Sfinţii sunt mărturie neîndoioasă şi cartea vie a lucrării lui Dumnezeu în inima oamenilor, dovadă că Dumnezeu nu a părăsit lumea după ce a creat-o nici după ce a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, ci îi poartă de grijă şi lucrează prin Sfânta Biserică la desăvârşirea şi sfinţirea vieţii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la Cezareea Capadociei, în anul 330, din părinţi creştini, frate al Sfântului Grigorie de Nyssa, al Sfântului Petre de Sevasta şi al Sfintei Macrina cea Tânără.

Sfântul Vasile, după studii strălucite la universităţile şi la profesorii vestiţi ai timpului, se consacră ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. Ales mitropolit al Cezareei Capadochiei în anul 370, el reorganizează radical viaţa bisericească, întemeind monahismul cu viaţă de obştie, căruia îi dă reguli precise şi s-a dovedit a fi cea mai bună formă a vieţii monahale. El a împreunat contemplaţia, adică gândirea la cele cereşti, cu fapta bună, fiind întemeietorul unor aşezăminte de asistenţă socială creştină - case de primire, ospătării, spitale, instituţii pentru reeducarea fetelor, şcoli tehnice şi vestita sa Vasiliadă.

Duce o luptă neînfricată împotriva ereziei ariene şi macedoniene, adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o cosmologie creştină, ţine legătura cu cercurile ştinţifice ale vremii, îndemnând tineretul creştin ca odată cu învăţătura Bisericii să-şi însuşească şi floarea culturii profane, se zbate puternic pentru îmbunătăţirea stării sclavilor şi muncitorilor, tună împotriva nedreptăţilor sociale practicate de bogaţii timpului, combate războiul cu îndârjire, arătând foloasele păcii şi luptă pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci.

Munca sa mistuitoare şi realizările sale covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în fiecare zi, adâncind teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburi administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale, prezent şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor, monahilor şi bolnavilor săi, este şi rămâne model neîntrecut de muncă şi de împliniri mari în Biserica Mântuitorului.

Încordarea sa excepţională, caracterul său neînfrânt, postul său aproape continuu, rugăciunea şi privegherile în timpul nopţii i-au scurtat viaţa; el a murit în vârstă de numai 50 de ani. De aceea, el este numit în cântările bisericeşti „sfetnic luminat” şi „arătătorul tainelor dumnezeieşti”. El a deschis inima credincioşilor din vremea sa pentru primirea Dumnezeieştilor Taine şi a fost „sfetnic luminos pe calea împlinirii poruncii iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni”.

Ca stâlp de hotar al Anului Nou, Sfântul Vasile ne îndeamnă şi pe noi să fim oameni ai faptelor, nu ai vorbelor, să împletim adică, tăria credinţei noastre cu realitatea faptei. El ne mai arată chemarea de a urca pe treptele desăvârşirii ce poate fi împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe Dumnezeu.

Dar pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti, ziua de azi este pentru orice om o zi în care este chemat să mediteze la rostul vieţii, la însemnătatea şi rezultatele muncii sale. Am intrat într-un An Nou şi azi, mai mult decât în alte zile, ne dăm seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: „Călător sunt în faţa Ta, Doamne; şi oaspete, ca toţi părinţii mei” (Ps. 33, 13).

Ca urmare a acestui adevăr, la fiecare început de an încercăm două feluri de sentimente opuse. Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al relativităţii noastre. Observăm cum trec anii, cum se schimbă multe din jurul nostru, cum ne despărţim de anumite lucruri sau de cei dragi, cum fuge totul în jurul nostru şi noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne simţim din ce în ce mai legaţi cu vremelnicia.

Dar o dată cu acest sentiment, fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul de veşnicie. Ne dăm seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreagă făptura noastră, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei inepuizabil. Vrem să trăim, ne spunem mereu „La mulţi ani!” când din punct de vedere biologic simţim că fiorul vieţii de pe pământ este pe sfârşite.

Învăţătura noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu, că El este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. în această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi urmează cursul fără întrerupere; numai pentru om, ziua de azi este un popas din care privim cu un ochi înapoi, la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile, gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în zilele anului ce a sosit.

Cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor întâmpina: bune sau rele? Ce ne va aduce Anul Nou: viaţă sau moarte? Nu ştim, nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor noastre. Dar noi suntem credincioşi, ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm cum să ne înţelegem viaţa, care este rostul ei şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

Pentru darurile bunătăţilor Dumnezeieşti prin care am fost ospătaţi la masa credinţei, prin care am fost iertaţi şi ne-am sfinţit, mărturisim cu recunoştinţă şi cu adevăr: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. Aceleaşi simţiri de recunoştinţă suntem datori să aducem lui Dumnezeu, când ne gândim la darurile cele pământeşti cu care ne-a miluit. Domnul ne-a ajutat să muncim în pace în biserici, în locaşurile de cultură, în fabrici, pe ogoarele noastre scumpe, să gustăm fericirea unei vieţi tihnite. „Domnul a oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit” (Ps. 106, 29).

Cu ce vom răsplăti Dumnezeului nostru pentru toate binefacerile Lui? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţea pe proorocul David când striga: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în lăcaşul său cel sfânt. Lăudaţi-L în întinderea cerului unde arată puterea Lui” (Ps. 150, 1). „Lăudaţi-L pe Domnul că este bun, că în veac ţine îndurarea Lui” (Ps. 135, 1). Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: „Mulţumiri fie aduse deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Cor. 2, 14).

Dar să nu uităm că viaţa noastră e o carte, cu mai multe sau mai puţine pagini. Pe de o parte scriem noi faptele, pe de altă parte scrie Dumnezeu, judecata faptelor. Dacă nu umplem viaţa noastră cu fapte vrednice de pomenire, ea se va reduce la atât: s-a născut, a trăit, a murit. Dar de ce a trăit? Cum a murit? Sunt întrebările la care vom răspunde fiecare din noi.

Iată ce este important în viaţa fiecărui om. În fiecare an noi încheiem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. Ştim însă cu toţii, că această lucrare ca toate lucrările lumeşti, are un capăt. Va veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. Moartea o va pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei judecăţi de obşte o va deschide şi o va cerceta: ce am scris în ea.

De aceea, întrebarea de căpetenie la început de An Nou este aceasta: Ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii noştri să se înmulţească binele, adevărul, lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”; un An Nou cu oameni vechi, cu oameni îmbrăcaţi în hainele răutăţii nu este, nu poate fi un an fericit.

În zadar ne spunem unii altora: „An Nou fericit!”, dacă în anul cel nou nu aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai mult bine, spre mai multă lumină, dragoste, pace şi bună înţelegere între noi.

Creştinul adevărat, a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii, intră în anul cel nou cu bilanţul sever al anilor trecuţi, bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii lui Iisus; ca închinător şi prieten al lui Iisus Hristos, eu trebuie să năzuiesc a împlini cu toată conştiinţa resposabilităţii gândurile şi faptele, avându-l model pe Iisus şi pe Sfinţii Săi, între care străluceşte Sfântul Vasile cel Mare.

Prin mijlocirea timpului deci, să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, viaţa noastră. „Pretutindeni să fim cumpătaţi, treji şi drepţi. Să sporim în dreapta credinţă şi să creştem dintr-o faptă bună, în alta, mai bună” (Părintele Cleopa Ilie). Anul Nou ne este în faţă. Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. În acest an să ne silim să împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu.

De aceea, rog pe Bunul Dumnezeu să dea avânt creştinilor şi tuturor oamenilor, ca să facă din noul an sosit un an al bucuriei şi păcii, prin muncă cinstită, rugăciune, creaţie şi dragoste. Creştinii să-şi ureze unii altora, spor în faptele înţelegerii şi ale mântuirii.

Prin rugăciunile sale fierbinţi Sfântul Vasile să ne ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre în fapte hotărâte pentru apărarea vieţii, a binelui şi a dreptăţii. Anul care a sosit să fie anul dragostei şi păcii între oameni şi popoare! El să fie o nouă primăvară a lumii, în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora!

„Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce ai făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremurile pentru zidirea Ta, binecuvintează cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte cu pace pe dreptcredincioşii Tăi, mult milostive”. La mulţi ani!