Nu eşti preot aşa cum eşti muncitor, funcţionar sau meşteşugar. Nu eşti preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de vacanţă. Eşti preot în permanenţă. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi şi noapte. Şi aşa cum te poţi adresa lui Dumnezeu oricând, la orice oră din zi sau din noapte, şi pentru orice cerere, fără teama de a deranja, tot aşa trebuie să poţi veni oricând şi pentru orice motiv la preot. Nu am ajuns, desigur, să avem preoţi care nu dorm, care nu mănâncă şi pe care nu-i dor niciodată picioarele. Dar aceasta este o nedesăvârşire pe care trebuie să o acceptăm ca atare, căci aici cultul nu este decât o icoană, o umbră a lucrurilor cereşti, aşa cum a fost avertizat dumnezeieşte Moise atunci când a construit Cortul Mărturiei. Priveşte, i s-a spus, vei face totul după modelul care ţi-a fost arătat pe munte. Imitând preoţia lui Hristos, preoţia exclude întreruperile. E permanentă şi pentru veşnicie. Nici chiar moartea fizică a preotului nu o poate întrerupe. Iar dacă preoţia nu poate fi întreruptă de moarte, cum vrei tu ca ea să fie întreruptă de foame, de oboseală şi de somn.

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 2008, pp.123-124)