Hristos ne-a numit prieteni şi fraţi nu pentru că noi am fi dat dovadă de vreo vrednicie specială, ci pentru că inima Lui dumnezeiască este plină de iubire. „Iată - se spunea despre Hristos -, prietenul vameşilor şi al păcătoşilor!” Şi El Însuşi a zis: „N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi; nu cei sănătoşi au nevoie de Doctor, ci cei bolnavi.” Să mai spunem că Hristos l-a numit prieten până şi pe Iuda, şi nu oricând, ci chiar când Îi dădea sărutarea mincinoasă, sărutarea trădării în Grădina Ghetsimani: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?”(…) Aşadar, prietenia este o stare şi o măsură duhovnicească, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Părinţii egipteni spunea: „Cel ce nu primeşte pe oricine ca pe fratele său, ci face deosebire între oameni, acela nu este desăvârşit”.

Desigur, nu suntem obligaţi să răbdăm tovărăşia unor oameni stricaţi, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastră, după cum şi apostolul Pavel ne avertizează: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Este de preferat să ne înconjurăm de oameni virtuoşi pentru a deveni ca ei ştiind că, precum zice proorocul David, „cu cel cuvios cuvios vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Însă această înstrăinare, când se face, nu trebuie să se facă cu orgoliu, nesocotind şi judecând pe alţii, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcină. Evit anumiţi oameni nu pentru că ei sunt mai răi ca mine, ci pentru că eu nu sunt destul de bun pentru a putea avea folos de pe urma conveţuirii cu ei. Cu alte cuvinte, să trăim ca şi cum oamenii răi nu ar exista, fără să-i judecăm.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, Bucureşti 2010, pp. 114-116)