Pentru orice mănăstire, este foarte important ca viețuitorii săi, dar și cei care-i calcă pragul să știe care sunt rădăcinile acesteia, ce oameni importanți își leagă viața de istoria ei și cum a fost ea percepută și menționată în actele oficiale ale timpului întemeierii sale. 

Dacă Mănăstirea Pângărați apare menționată pentru prima dată cu acest nume pe timpul domnitorului Petru Șchiopu, într-un alt document mai vechi, emis de cancelaria Voievodului Ştefan cel Mare pentru Mănăstirea Bistriţa, găsim şi numele de Pângăraţi, care era bine localizat în acea vreme: „În anul 1458 (6966) oct.10, a scris Toma la Piatra lui Crăciun: Ştefan, Voievodul Moldovei, întăreşte Mănăstirii Bistriţa, unde este egumen, chiar eromonah Eustaţie, braniştea veche a mănăstirii, cu hotarele: Pângăraţi, Păducelul marea, Bistriţa, Olhu mare, gura Sărăţei, Doamna, apa Gărcina, Săcul, Cozia, Hitioana, Pentenul, M-rea Tazlău, Răchitiş, piscul Baliţii, Tarcău, rîul Oanţului, Grohotiş, Baicul, Ceahlău, Pîrîul Alb, Giurc, Giurcoaia, Muntele Ciocanul, Coiajdul, Măgura, Roşcani, Oprişani, Meftod, Pîngărăciorul, Tartracea”, toate acestea, pentru a fi spre folosință sfântului locaș și tuturor fraților întru Hristos care viețuiesc în el.

Astfel, prima menţionare scrisă a numelui Pângăraţi este la anul 1458, ceea ce ne face să credem că începuturile vetrei sihăstreşti de la Mănăstirea Pângăraţi trebuie plasate între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea - „secolul de aur al monahismului moldovenesc, în general, şi al vieţii pusniceşti, în special” - când au apărut primele sihăstrii şi mănăstiri ctitorite de marii domnitori.