Viaţa de unul singur este aceasta: să petreacă cineva departe de oameni, singur în pustie, nădăjduind numai la unul Dumnezeu pentru cele ale sufletului său, pentru hrană şi îmbrăcăminte şi pentru celelalte trebuinţe trupeşti, şi avându-L ajutor şi mângâiere în războaiele sale şi întru neputinţele sufleteşti şi trupeşti numai pe El, străin şi despărţit fiind de toată mângâierea lumii acesteia pentru dragostea lui Dumnezeu.

Iar viaţa cu unul sau cu doi se înţelege astfel: un stareţ iscusit în Sfintele Scripturi să petreacă în linişte şi să aibă un ucenic sau doi, şezând ei împreună întru ascultare şi supunere cu sufletul şi cu trupul.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 139)