Demult caut un mod de formulare pentru câteva gânduri despre copilași. Sunt atât de inefabile clipele cu ei, despre ei, încât în nici o vorbă nu poate avea loc gingășia privirii lor, gesturile stângace și seninul zâmbetului. Cu toate astea îmi doresc să mărturisesc despre copii, să nu las să treacă în uitare hohotul de viață pe care îl aduc ei în lume. Să scriu vrute și nevrute din simpla lor existență și mișcare, și este de ajuns. Să dau drumul la pelicula cu Rai. Căci da, când mă gândesc la copii, pentru mine vine vorba despre Rai. 

Tocmai am venit de la Sfânta Liturghie. Gheorghe își ia tacticos bicicleta de mers pe picioare și se uită pe sub căciula lui Guguță, căci îi e mare și moțul i se leagănă când merge. Dar de sub ea i vede zâmbetul. Zâmbetul lui mai mare decât căciula. E fericit. În genere, copiii sunt fericiți. Ei chiar știu să fie fericiți, să uite repede răul. Să îmbăieze fața întregii lumi cu un zâmbet. De pildă, Ioan știa bine să plângă. Când îl durea ceva, când se supăra, avea instant o fabrică de lacrimi. Dar când o vedea pe mama și își primea îmbrățișarea așteptată, toate lacrimile, râuri, se preschimbau în lumină. Doamne, zâmbea cu atâta strălucire, încât mereu îi spuneam: „Gataaaa, uite a mai răsărit un soare!” Și el râdea fericit. Uita tot. Spunea doar: mama. Scurt și ferm. Iar lacrimile străluceau și începea din nou lumea. Căci copiii știu, fără multă învățătură, și să înnoiască lumea. Să o ia de la capăt zi de zi. Clipă de clipă.

Îmi amintesc când veneam de la școală, epuizată, cu rumoarea lumii fâșăindu-mi în cap, și deschideam porta. Poarta de la curtea noastră din capătul lumii. Parcă intram în rai. În raiul nostru mic și nepriceput, dar cu mulți ochișori și râsete zglobii. Unul alerga, altul meșterea ceva, celălalt se juca ori citea fermecat. Orice ar fi făcut, purtau în ei marea candoarea a nevinovăției,  acel ceva care strălucește în stepa noastră cenușie. 

Căci da, ei poartă și dinamica vieții, cea care ne scoate din încremenirea ori sedentarismul interior.

Așa trec zilele, anii, lumea...

Uneori, toate îmbătrânesc împrejurul nostru, în noi. Dar cu un prunc în preajmă, e mereu viață, bucurie, lumină. Printre copii trăim în miezul poveștii despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. 

Suntem cel mai adesea frânți, nu mai știm ce avem de făcut, cine mai suntem. Dar dacă ne aduce Efrem un mesaj din Poșta familiei sau dacă ne mai istorisește Măriuca ceva în stilul ei unic (stilul contează), nu mai cântărește nimic din oboseală, ci doar că suntem fericiți. Epuizați, dar fericiți. 

Uneori sunt tristă și îngrijorată de febre ori boli, dar când îl văd pe Ioan cum își ia „tratamentul bio” pentru dureri din... bibliotecă, mai reușesc să găsesc un zâmbet de optimism pe fundul sufletului. Căci da, cel mai bun tratament la boală este lectura cărților preferate. Fie că citește a douăsprezecea oară „Cronicile din Narnia” sau seria de romane ale Laurei Wilder, zilele bolii trec mult mai bine, iar febra scade prin... prerie (cine a citit pionieratul Laurei știe ce spun).

Ori poate vrem să ne rugăm și Gheorghe inspectează atent dacă toată lumea stă în genunchi și ține mâinile corect pentru rugăciune. Nu contează că apoi nu mai avem loc să rostim Canonul din cauza „slujbei” lui cu emfază din cartea cartonată despre culori, cifre și jucării. Cartea este mereu așezată cu grijă la icoana Maicii și nu oricine are voie să pună mâna pe ea. 

Dintre crăpăturile anilor se ivesc alte clipe, când Efrem era mititel și îl învățam să pomenească pe rând pe cei ce ne-au greșit, pe cei ce ne-au făcut bine. Cine sunt binefăcătorii mei?, întreba el cu gurița rotundă.

Cei care ți-au făcut un bine, o bucurie!

A! Pomeneste, Doamne, pe Maica Ciluana (maica Siluana – el avea o comunicare aparte cu măicuța noastră dragă), pe ...Fântul Nicolae și pe Mos Clăciun!, își încheia încântat rugăciunea. Păi sigur! Cine îl bucura mai mult pe copil decât Moșul? Și Maica Siluana? Cea mai sinceră rugăciune. Copiii sunt sinceri, iar sinceritatea face parte din curăția inimii și străbate cerurile, ne deschide nouă ferestrele Raiului.

Sunt tristă? Privesc jocul lor și îmi trece. Sunt obosită? Îi strâng la piept și prind aripi. Inima se umple de navală. Sunt îngreuiată de multe? Privesc în ochișorii lor și văd Raiul. Ei sunt colțișorul meu de tihnă, cotlonul meu cu Cer. Nu pot asocia nevinovăția lor, ochișorii mari, glasul cristalin cu nimic mai puțin decât cu dorul de Rai. Fiecare copil e o adiere de dincolo, o întindere nesfârșită de zări cerești.

Se lasă apoi seara peste toate. Genunchii se pleacă lângă patul lui, al lor, inima se umple de doruri, amintiri, numele fiecăruia, chipul lui se țese pe retina gândului întins către Domnul. Cei mari sunt ... mari. Voinici, întâmpinând viața. În liniștea nopții au gustul fructului copt, dar și mireasma de zefir a nostalgiei copilăriei. Ei sunt copacul meu cu nestemate. Ramurile lor poartă în ele seva atâtor ani încărcați de tot ce înseamnă viață de familie – dragoste, greutăți, rugăciuni, emoții, bucurii, temeri, împliniri, tristeți, noi începuturi, îmbrățișări, nădejdi, apoi iar dragoste și iar dragoste. Acum, fiecare în colțul său de planetă, își întinde ramurile astea către Cer. 

Deschide, Doamne, seninul cerului și pentru fiii mei, ca pentru fiii întregii lumi, căci ai Tăi suntem toți!