Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri. În acel ceas, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte! Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți si de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta. (Luca 10, 19-21) (Sâmbătă în săptămâna a 27-a după Rusalii)

De multe ori, atunci când ne amintim de sfinții pe care îi sărbătorim în diferite zile din calendar, ne gândim la minunile pe care le-au săvârșit. Ba chiar și majoritatea Evangheliilor care se citesc la liturghiile duminicale se concentrează pe minuni ale Domnului Iisus. Din toate acestea am putea conchide că în istoria creștinismului semnul sfințeniei este capacitatea de a face minuni. Iar dacă acestea sunt cât mai vizibile, mai clare și incontestabile, atunci autorul lor e cu siguranță considerat un sfânt. În Occident există și un proces de canonizare a sfinților mult mai evoluat juridic, în comparație cu cel practicat în Biserica Ortodoxă. Astfel, o condiție dintre cele care se impun pentru ca un dosar de canonizare să fie luat în considerare, este înregistrarea a cel puțin două minuni făcute de persoana propusă. În Biserica Ortodoxă nu există o asemenea precondiție, dar aceasta nu înseamnă că minunile atestate nu sunt prețuite, ba chiar dimpotrivă. 

Cât de importante sunt, de fapt, minunile în viața omului? Dar mai mult decât aceasta, cum definim concret o minune? În limbajul cel mai curent, minunea reprezintă un act cu totul neobișnuit, care potrivit datelor naturale nu se poate întâmpla. Dacă este vorba de o vindecare, atunci minunea este căpătarea sănătății, în ciuda tuturor predicțiilor bazate științific, medical. Dacă e vorba de ceva mai mult decât aceasta, minunea prin excelență reprezintă învierea cuiva din morți, performată de un sfânt sau revenirea la viață a cuiva, dacă această revenire este spontană, adică nu avem un autor concret. Alte minuni sunt provocarea ploii în vreme de secetă sau oprirea unei calamități, supraviețuirea în urma unei catastrofe cu consecințe grele și așa mai departe. Minunea este actul de sfidare a naturii, deseori necruțătoare cu oamenii. Dar mai există o definiție a minunii, agreată mai ales de cei pe care i-am putea numi „realiști” în materie de credință. Minune este faptul că respirăm, că vedem o nouă zi, că ni se naște un copil, că un fiu și-a găsit consoarta, că doi oameni s-au împăcat. Minune este și faptul că pământul dă roade, că oamenii se adună să facă lucruri bune. Dacă stăm să analizăm aceste două puncte de vedere, putem spune că ele nu sunt contradictorii, ci mai degrabă că una o completează pe cealaltă. Pentru ochii celui care cred, minunea e la tot pasul; pentru căutătorul de miracole minunea e mai rară, dar se regăsește deseori demonstrată, ori de multe alte ori pur și simplu presupusă sau mistificată din vorbele altuia. Pentru necredincios minunea pur și simplu nu există, ea este o vedere eronată asupra realității, un fenomen inexplicabil pentru că știința încă nu a găsit răspuns la toate sau pur și simplu e un mit. 

Biserica Ortodoxă, în viețile sfinților, slăvește minunile săvârșite de Domnul Hristos, de Apostoli și de sfinți atât în timpul vieții, precum și minunile petrecute după ce o persoană s-a rugat unui sfânt aflat deja în Împărăția Tatălui. Cunoaștem, de exemplu, numeroase minuni contemporane ale Maicii Domnului sau ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Minunile sunt pentru credincioșii ortodocși semne nu atât ale sfințeniei, cât mai ales consecințe ale credinței celui care cere. Sau și una și alta. Prin minune, un sfânt se preaslăvește, iar o persoană se arată vrednică de ajutorul dumnezeiesc. Minunile există, însă sfințenia nu e condiționată neapărat de minuni, ci poate invers, minunile sunt condiționate de sfințenie, care și ea este un proces, o devenire și nu un dat static. De exemplu, avem sfinți canonizați recent însă nu pentru minunile săvârșite, ci pentru viața curată, pentru venerarea lor în cercuri largi de oameni sau pentru învățătura duhovnicească promovată. Nu ne sunt cunoscute de exemplu vreo minune a Sfântului Paisie de la Neamț sau a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, cel puțin ele nu sunt atât de populare ca minunile altor sfinți ai Bisericii.

Cum se raportează Mântuitorul la minuni? Iisus le dă putere ucenicilor în drumul lor apostolesc, ca să calce peste șerpi și scorpii, să bea otrăvuri și să nu li se întâmple nimic. Apostolii pleacă și vestesc Evanghelia și se întorc bucuroși la Hristos, spunând: „Doamne, până și demonii ni se pleacă”, adică „ni se supun”. La care Domnul afirmă că le-a dat această putere de a nu fi clătinați de vrăjmași. Dar bucuria nu trebuie să vină din această putere, ci de faptul că numele lor, de propovăduitori, s-au scris în cer. Și imediat Iisus Se bucură cu duhul și slăvește pe Dumnezeu, Cel care face minuni prin oamenii simpli. Cel din a cărui binevoință se săvârșesc minuni.

În concluzie, minunile sunt importante și bune. Dar ele sunt o consecință a sfințeniei și nu invers. De aceea, atunci când ne ducem în pelerinaj, în primul rând cinstim un sfânt pentru viața sa creștinească, fapt pentru care a primit darul de a face minuni. Nu căutăm să-l „ispitim” cerându-i câte și mai câte, ci îl rugăm să ne ajute în nevoile noastre, mijlocind pentru noi înaintea lui Dumnezeu.