Anul 2013, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost declarat de către Sfântul Sinod ca An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cu prilejul împlinirii a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Milano (313). Flavius Valerius Constantinus s-a născut în jurul anului 280, fiind fiul Cezarului Constanţiu Chlor (293-305) şi al Elenei (257-337) numită Flavia Iulia Helena.

Din punct de vedere politic, Constantin se evidenţiază în anul 306, după moartea tatălui său, atunci când este ales de către trupele romane ca împărat în locul acestuia. După victoria de la Pons Milvius împotriva lui Maxenţiu, Constantin s-a putut intitula singurul împărat al Occidentului, pentru ca începând cu anul 324, după ce îl învinge pe Liciniu, împăratul Orientului Roman, să se numească singurul împărat al unui imperiu pe care îl va transforma într-o monarhie absolută de drept divin.

Bun organizator, împăratul Constantin consolidează imperiul din punct de vedere politic, economic şi juridic. El reuşeşte să desăvârşească organizarea administrativă imperială iniţiată de Diocleţian în ceea ce priveşte numărul provinciilor, diecezelor şi al prefecturilor romane, acordând o importanţă deosebită strategiei militare. Inaugurează, la 11 mai 330, noua capitală a Imperiului la Constantinopol, mută centrul de greutate al puterii politice în mâna împăratului, emite noua monedă de aur, solidusul, reanimează viaţa religioasă şi culturală prin construirea edificiilor monumentale ale artei romane.

Controverse istorice

Personalitatea sa istorică a fost evaluată contradictoriu de cercetători, unii istorici profani caracterizându-l ca fiind un mare om politic ce a ştiut, din interese personale, să favorizeze noua religie creştină, pentru ca apoi să beneficieze de avantajele pe care aceasta i le-ar putea oferi. Fiind animaţi de prejudecăţi, au subliniat echivocitatea politicii religioase constantiniene ce nu a fost doar favorabilă Creştinismului, iar în sprijinul demersului lor tendenţios au adus presupuse argumente ce invocau, spre exemplu, botezul tardiv, păstrarea titulaturii de ”pontifex maximus”, permanenta pendulare între creştinism şi păgânism, sau între Ortodoxie şi Arianism.

Analiza istorică a cercetătorilor subliniază faptul că evidenţa veridicităţii convingerilor sale religioase creştine, precum şi rolul decisiv în eliberarea, generalizarea, organizarea şi uniformizarea credinţei şi a practicilor religioase pun, în acelaşi timp, capăt grelei şi încercatei perioade a persecuţiilor anticreştine.

Nu se poate atribui însă lui Constantin meritul de a fi inaugurat Creştinismul, deoarece acesta nu a luat fiinţă la 13 ianuarie 313, data promulgării Edictului de la Mediolanum. El doar a oficializat şi recunoscut ceea ce exista de trei secole ca Trup înjunghiat al lui Hristos, plin de rănile mărturisirilor creştine, ce creştea ca o frământătură hristică sub îndrumarea unitară a Duhului Sfânt în catacombe. Sub domnia lui Constantin, Creştinismul a ieşit din inima pământului, în inima polisului, care constituia centrul civilizaţiei romane de atunci. Biserica exista ca organism viu ce poseda în fiinţa sa, în germene, toate elementele necesare unei bune organizări încă înainte de emiterea edictului constantinian. În primele trei secole, ea şi-a cristalizat înţelesul de societate creştină adunată în jurul numelui lui Hristos, astfel încât chiar din secolul al II-lea ea a fost numită de către Sfântul Ignatie: ”Biserică universală”. Pentru această perioadă, elementele fundamentale ale organizării eclesiale au izvor hristologic şi implementare misionară apostolică. Învăţătura celor 12 apostoli mărturiseşte existenţa preconstantiniană a vieţii bisericeşti desprinse de cultul iudaic (Sinodul apostolic) şi care avea ca elemente constitutive frângerea pâinii în prima zi a săptămânii, rugăciunea euharistică, practicarea Tainelor, postul de miercuri şi vineri, ţinerea sărbătorilor ce aminteau de marile evenimente ale mântuirii, morala familială, etica muncii, măsurile disciplinare cu rolul de a întreţine viaţa sănătoasă a trupului Bisericii etc. Încetarea pericolului iudaizării creştinismului şi desprinderea sa de templul din Ierusalim va fi în acest context istoric marcată simbolic de dărâmarea Ierusalimului în anul 70, moment în care creştinismul se va orienta spre convertirea păgânismului. Acest eveniment, precum şi misiunea ulterioară a Bisericii vor scoate la iveală o religie fundamentată pe o etică evanghelică hristologică situată dincolo de legalismul iudaic şi imoralitatea păgână, aşa cum mărturiseşte Epistola către Diognet. Aşadar, în această perioadă am putea spune că era persecutat un organism viu bine organizat şi nu elemente singulare, prizoniere ale unei mentalităţi anarhice şi destabilizatoare.

Persecuţiile - cununa martirilor

În contextul eclectic al gândirii şi religiozităţii specifice lumii romane contemporane perioadei de început al Creştinismului, omul de tip nou, constituit după chipul celui pe care-l adora, era considerat incompatibil şi indezirabil societăţii romane. Conflictul creştinismului cu păgânismul reieşea din contrastul fundamental dintre modul de a înţelege lumea şi realitatea specifice celor două. Sincretismul şi toleranţa faţă de toate formele de religiozitate, imoralitatea, idolatria şi politeismul ca elemente specifice păgânismului roman lipseau Creştinismului şi de aceea el era evaluat ca ”superstiţie nouă şi dăunătoare” (Suetoniu), ca apostaziase de la credinţa strămoşilor şi se manifesta ca un cult periculos ce apela la practici magice şi canibalice, o religie a sclavilor ce propovăduia egalitatea între oameni şi se sustrăgea practicării cultului împăratului, cu membri adoratori ai soarelui şi ai crucii, atei şi conspiratori. Aceste incompatibilităţi s-au constituit în cauze legale ce timp de trei secole au fost uzitate de împăraţii romani în declanşarea celor zece persecuţii majore ce urmăreau în final desfiinţarea Creştinismului. Dacă la început, acestea au avut un caracter incidental, fiind îndreptate împotriva unei "secte iudaice"; începând cu Deciu, ele au devenit sistematice, fiind emise în baza edictelor imperiale, împotriva unei religii noi, ilicite.

Până la Constantin cel Mare, toţi împăraţii şi-au manifestat mai mult sau mai puţin intoleranţa faţă de Creştinism, însă cei mai mulţi l-au persecutat, emiţând decrete care arătau foarte limpede furia şi dorinţa lor de a-l distruge. Astfel, în anul 64, Nero emitea un decret special, numit ”Institutum neronianum” prin care interzicea pur şi simplu existenţa creştinilor ”non licet esse vos”, iar consecinţa acestui act va fi ilustrată în mărturia istoricului Tacitus, care vorbeşte despre spectacolul de lumini oferit de trupurile aprinse şi răstignite ale creştinilor. La fel, peste două secole şi jumătate, susţinut în politica sa anticreştină de filosofii neoplatonici şi prezicerile oracolului lui Apollo din Milet, Diocleţian, împreună cu Galeriu vor epura armata romană de ”elementele periculoase creştine”, emiţând cinci edicte aflate sub lozinca ”nomen christianorum deleto”.

Acesta este contextul politico-religios în care apare împăratul Constantin şi ”statutul” noii religii creştine care, oropsită încă, nu-şi găsise loc în peisajul religios roman, fiind considerată ilicită şi ”periculoasă”. Paradoxul istoriei a fost următorul: cu cât împăraţii persecutori ridicau mai multe săbii deasupra capetelor creştinilor nevinovaţi, cu atât mai multe coroane de sfinţi martiri se aprindeau pe frontispiciul cerului!

Convertirea împăratului Constantin la creştinism

Constantin însuşi, în momentul în care ocupă tronul occidental al Imperiului, mărturisea religia oficială imperială ca adept al cultului mithraic, închinat zeului Soarelui Mithra (Sol invictus). Acest cult solar introdus de împăratul Aurelian în anul 274 în Galia şi apoi răspândit în tot imperiul avea ca reprezentare simbolică un erou care înjunghia un taur din sângele căruia se credea că au luat fiinţă Universul şi toate fiinţele vii. Acest cult era originar din Persia şi era adorat mai ales de soldaţi al căror protector şi era. Adepţii săi practicau cultul taurobolului (sacrificiul sângeros al taurului) pentru a-şi impropria energia sangvină şi solară, care avea puterea vitală de regenerare fizică şi psihică. Convertirea împăratului Constantin la creştinism trebuie înţeleasă ca un proces evolutiv, ce s-a dezvoltat şi intensificat în timp începând cu evenimentele anterioare luptei cu Maxenţiu şi culminând cu primirea Botezului pe patul de moarte. Din păcate, istoria nu a putut consemna intimitatea şi intensitatea trăirilor sale religioase, ci doar exprimarea lor exterioară materializată în deciziile sale politico-religioase. Nu putem şti de asemenea dacă această convertire a fost influenţată de atitudinea tolerantă faţă de creştinism a tatălui său sau de exemplu viu al mamei sale, Elena, sau dacă a fost o decizie luată ca rezultat al emoţiei puternice provocate de sfârşitul tragic al lui Galeriu şi al împăraţilor persecutori sau poate, de ce nu, lumina crucii din ajunul luptei cu Maxenţiu i-a fost, ca oarecând apostolului neamurilor pe drumul Damascului, sursa asumării noii credinţe. Oricum, pe orice cale - internă sau externă - ar fi fost primită de Constantin cel Mare, convertirea sa a fost reală şi benefică Creştinismului, având ca urmare pentru acea perioadă din istoria mântuirii o armonizare perfectă între stat şi Biserică, între viaţa cetăţii şi cea a Bisericii, o simfonie ce va fi paradigmatică pentru ethosul bizantin. Orice speculaţie cade în măsura în care credem că Sfântul Împărat Constantin a fost omul trimis de Dumnezeu ca un apostol să deceleze o nouă etapă a misiunii Bisericii lui Hristos în lume.

Cert este faptul că întâmplările din ajunul luptei cu Maxenţiu din 28 octombrie 312 produc o schimbare fundamentală în viaţa lui Constantin. Putem măcar să ne imaginăm ce era în sufletul său ştiind că efectivele sale armate erau de aproape opt ori mai mici decât ale adversarului şi că era constrâns la a încerca să ţină piept unei situaţii implacabile. Speculaţiile conform cărora el s-a bazat pe dezertarea creştinilor din efectivele lui Maxenţiu nu sunt viabile, deoarece el cunoştea caracterul lor şi admira curajul şi onestitatea ce îi caracteriza. De altfel, chiar numărul lor nu era chiar atât de semnificativ, încât să-i determine vreo motivaţie în a-i atrage de partea sa. Singurul resort ce a putut opera convertirea sa a fost vederea crucii deasupra soarelui pe care îl adora. Cei doi istorici de referinţă ai timpului său, Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească şi Lactanţiu în De mortibus persecutorum, mărturisesc la unison realitatea apariţiei miraculoase a unei cruci strălucitoare deasupra soarelui, la miezul zilei, înconjurată de o inscripţie în limba latină (In hoc signo vincet) urmată de prezenţa nocturnă a Mântuitorului Însuşi, Care cu crucea în mână îi spune că va câştiga această luptă dacă va pecetlui cu semnul crucii scuturile şi steagurile soldaţilor. Acesta este un tablou monumental ce înfăţişează întâlnirea lui Constantin cu crucea Răstignitului pentru care creştinii îşi vărsau sângele în arene cu atâta dragoste. În acea perioadă, cinstirea ei era atât de intensă, încât singurii adversari ai crucii erau păgânii, a căror mentalitate era scandalizată de faptul că oamenii puteau venera un astfel de obiect. Era de neînţeles adorarea unui obiect de tortură, pe care erau ţintuiţi proscrişii, indezirabilii. Acesta era motivul pentru care ei numeau în derâdere pe creştini ”crucicolae”. În acelaşi timp, aceste remarci care vor să arate dezaprobarea unei aristocraţii decadente faţă de pretenţiile religioase ale unor reprezentanţi ai unei religii a sclavilor reprezintă, în iconomia regăsirii izvoarelor creştine, mărturii extraordinare ce ne vorbesc despre vechimea şi autenticitatea cinstirii crucii. Cele mai vechi Acte martirice înfăţişează pe creştini pecetluindu-se cu semnul crucii în momentul martirizării şi, deloc întâmplător, marele adversar al creştinilor, Iulian Apostatul, scria: ”Voi veneraţi lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte şi înscriindu-l la intrarea caselor voastre”.

Întâlnirea lui Constantin cu crucea Mântuitorului

Aşadar, Constantin, devorat de neliniştea copleşitoare a unui eşec, pe câmpul de luptă are deodată în faţa ochilor, ca un răspuns salvator la toate întrebările sale chinuitoare, acest semn atât de blamat de contemporanii săi şi poate chiar şi de el însuşi la timpul respectiv, însă de data aceasta crucea nu mai era opera ieşită din mâna omului, a călăului, ci apariţia minunată, strălucitoare şi biruitoare a unui simbol ce punea în umbră strălucirea soarelui pe care şi el, dar şi întreaga sa armată îl adorau fiind zeul neînvins şi cel mai iubit din Panteonul roman. Pentru prima dată, prin comparaţie, putea înţelege neputinţa zeului în care credea în faţa crucii, despre care Însuşi Hristos îi va vorbi ulterior şi care era deodată semnul prin care a fost biruită moartea, calea de acces către nemurire. Inscripţia de deasupra crucii ne face să înţelegem că Dumnezeu îl pregătea pe Constantin pentru a călăuzi pe creştini pecetluiţi cu semnul biruinţei, aşa cum oarecând Moise în Egipt eliberase poporul ales. Constantin trebuia să pecetluiască pe soldaţi cu acest semn, ca îngerul morţii să îi ocolească, aşa cum făcuse demult în Egipt când cruţase casele evreilor ce aveau pecetea, iar atunci când Moise stătea cu mâinile întinse în semnul crucii biruia pe amaleciţi. Am putea spune că într-o oarecare măsură, lupta de Pons Milvius a fost prima Cruciadă al cărei ţel a fost eliberarea de sub domnia idolatriei păgâne a Craştinismului şi al cărei act final a fost emiterea Edictului din 313.

Veridicitatea acestei viziuni nu poate fi pusă la îndoială, iar în acest sens stă mărturie consemnarea de către Eusebiu de Cezareea a faptului că împăratul a mărturisit, sub jurământ, această experienţă ce l-a convins de puterea lui Hristos şi l-a determinat să treacă de partea creştinilor. Tot în sprijinul confirmării adevărului întâlnirii lui cu Hristos şi crucea Sa stau două monumente care pe de o parte mărturisesc faptul că ceea ce l-a făcut să câştige lupta cu Maxenţiu a fost inspiraţia divină, fapt consemnat în inscripţia de pe Arcul de Triumf de la Roma: ”Instinctu divinitas”, iar alt monument poartă mărturia apariţiei salvatoare a crucii şi rolului pe care aceasta l-a avut în destinul său, înfăţişând pe împărat cu crucea în mână. De altfel, toată politica sa religioasă ulterioară favorabilă Creştinismului nu se justifică decât ca fiind o urmare firească a unui eveniment ce l-a transformat interior schimbându-i în totalitate convingerile religioase. Inscripţia de la Pons Milvius concentra în ea, de fapt, sensul întregului său parcurs politic imperial care doar în direcţia indicată de înţelesul profund al crucii îşi putea găsi încununarea. Astfel, după trei secole de întuneric, în care crucea, din cauza persecuţiilor, subzistase tainic în simboluri ce înfăţişau ancora, tridentul sau litera T din alfabetul grecesc, deodată aceasta devenea recunoscută ca semn protector şi biruitor. De fapt, cu acest eveniment, cinstirea crucii, din devoţiune particulară, începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul generalizat şi oficial al Bisericii, în sprijinul acesta stând două evenimente răsunătoare: biruinţa asupra lui Maxenţiu şi descoperirea crucii originale în 326.

Primul împărat creştin

Treptat, Constantin îşi va impropria morala creştină şi va încerca să exprime şi juridic superioritatea şi necesitatea însuşirii ei de către cetăţenii imperiului. Astfel, el aboleşte pedeapsa prin răstignire, luptele de gladiatori şi oferă posibilitatea eliberării sclavilor de către clerici etc. Simbolul biruinţei, crucea, va înlocui vechile efigii păgâne fiind prezentă pe steaguri (labarum), pe monede, pe sceptrul imperial şi chiar în actele oficiale, fiind în felul acesta o emblemă imperială distinctă ce anunţa momentul glorios al desăvârşirii şi închegării statului bizantin.

Căutările şi frământările împăratului Constantin referitoare la apariţia misterioasă a crucii s-au împlinit în momentul în care mama sa, Elena, primul arheolog creştin neoficial al istoriei mântuirii, va descoperi în ruinele unui vechi templu păgân, unde împăratul Adrian voise să dea uitării cel mai important vestigiu creştin, Crucea Răstignirii lui Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aceste căutări asidue au fost consemnate de Părinţii Bisericii din secolele al IV-lea şi al V-lea, Eusebiu, Chiril al Ierusalimului, Rufin, Sozomen etc care relatează faptul că multe părticele din lemnul sfânt au fost împărţite principalelor comunităţi creştine din Imperiu, apoi împodobite cu aur şi oferite spre închinare creştinilor. Experienţa mistică a crucii va influenţa şi nuanţa activitatea lui Constantin, destinul său fiind strâns legat de prezenţa ei şi de aceea Biserica înfăţişează iconic atât pe el, cât şi pe mama sa încadraţi de cruce.

Începutul cinstirii crucii în cultul Bisericii       

Punctul de plecare al cinstirii cultice a crucii a fost sfinţirea Bisericii zidite pe locul Calvarului (Martiryon), în 13 septembrie 335, unde a şi fost depusă cea mai mare parte din lemnul sfintei cruci şi apoi arătarea ei solemnă, a doua zi, mulţimii de către Macarie, Patriarhul Ierusalimului. Aceste evenimente, ce au arătat încă o dată veridicitatea venerării ei în Biserică, au declanşat în istorie ceea ce s-a numit pelerinajul la locurile sfinte. Este momentul în care creştinii din toate colţurile imperiului se puteau închina în biserici creştine zidite de familia imperială în principalele locuri şi momente ce aminteau de viaţa istorică a Mântuitorului. Primul pelerin oficial al creştinătăţii, Egeria, consemnează în jurnalul ei de călătorie intensitatea sentimentelor religioase ale celor ce venerau sfânta cruce, ceremoniile şi sărbătorile religioase specifice, precum şi zilele de post săptămânale în care creştinii se osteneau. Este de menţionat faptul că aşa cum subliniază liturgiştii, abia din secolul al VII-lea este folosit şi venerat crucifixul.

Victoria de la Pons Milvius a determinat pe Constantin să înţeleagă mai bine necesităţile creştinilor şi să fundamenteze statutul noii religii, el însuşi devenind un adorator al lui Hristos prin puterea crucii Căruia ajunsese singurul împărat al Imperiului Roman.

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 313, a emis faimosul Edict de la Mediolanum ce transforma Creştinismul din religio ilicita în religio licita aflată sub protecţia lui şi favorizată de el. Edictul s-a constituit ca operă comună a lui Constantin şi a cumnatului său, Liciniu, pe atunci împărat al Orientului Roman şi proclama libertatea credinţei şi a cultului pentru toţi oamenii, inclusiv pentru creştini. Pe lângă acestea, Edictul proclama anularea edictelor anticreştine anterioare, restituirea bunurilor confiscate Bisericii, eliberarea prizonierilor etc. Deşi actul fusese semnat şi de Liciniu, acesta a continuat să persecute creştinismul până în anul 324, când a fost ucis la Tesalonic. Acesta este anul în care Constantin devenea singurul împărat al Imperiului Roman, prilej cu care favorizează Creştinismul, reînnoind consecinţele legale ale Edictului din 313, acordând subvenţii importante, înlăturând din procedura penală pedepsele care contraveneau moralei creştine, interzicând sacrificiile păgâne şi promovând pe creştini în funcţii de conducere, apreciind mai ales moralitatea lor şi nu neapărat sprijinul lor militar. Prin aceste acţiuni, Constantin pregăteşte progresiv şi deschide Creştinismului perspectiva devenirii sale ca religie de stat, iar secolului în care-şi desfăşoară activitatea supranumele de ”Secolul de aur”.

Toate acţiunile sale legislative demonstrează dorinţa sa de a închega un stat unitar creştin. Baterea monedei cu monogramul creştin în 317 şi mutarea capitalei la Constantinopol pe care a împodobit-o cu monumente creştine arată dorinţa lui de a construi un stat creştin care să contrasteze cu vechea Romă ce încă mai păstra şi promova vestigii ale vechii religii idolatre prin monumentele, Senatul şi aristocraţia de aici.

Victoria din 324 a fost crucială pentru Constantin care unificând administrativ teritoriile romane avea nevoie de un liant puternic care să-i dea unitate şi să-l facă inexpugnabil. Trebuia să găsească o soluţie care să împace divergenţele culturale, etnice etc. specifice diferitelor zone ale imperiului, iar salvarea unităţii şi restabilirea păcii interne a venit odată cu convocarea Sinodului I Ecumenic. Fiind un bun organizator, el a luptat pentru unitatea politică, economică şi religioasă a imperiului. Astfel, în 321, el oficializează şi generalizează duminica drept zi de sărbătoare în tot imperiul, apoi în 325, la iniţiativa sa, au fost convocaţi toţi episcopii creştini la Niceea pentru ca prin hotărârea unanimă sub inspiraţia Duhului Sfânt să fie cristalizată unitar învăţătura de credinţă hristologică, sărbătorirea la aceeaşi dată a Paştelui în tot imperiul şi sancţionarea abaterilor canonice disciplinare de la adevărata morală creştină.

Bazele primului stat creştin

Convocarea Sinodului I a avut un rol decisiv în întărirea unităţii de credinţă, de cult şi canonică, deschizând perspectiva sobornicităţii Bisericii care, prin membrii reprezentativi ai ei, sub asistenţa Duhului Sfânt, arătau conlucrarea teandrică şi faptul că Biserica era un organism viu, prin care Dumnezeu operează mântuirea în lume.

Fără sprijinul lui Constantin ereziile hristologice ar fi ruinat Biserica ce nu şi-ar mai fi putut câştiga o identitate şi unitate care să devină în timp elementul fundamental şi dinamizant al imperiului, dând coeziune tuturor instituţiilor super-statului de drept.

Sfârşitul vieţii sale ni-l înfăţişează în postura de a fi realizat stabilirea fundamentelor administrative religioase şi juridice pe baza cărora se putea desăvârşi noul stat creştin. A unificat administrativ imperiul, a creat o monedă unică ce avea monogramă creştină, a înfiinţat o capitală care se putea constitui în acelaşi timp drept una a creştinătăţii, a îmbunătăţit legislaţia romană cu specificul creştin al înţelegerii vieţii şi a iniţiat modalitatea prin care organismul viu al Bisericii putea să-şi întărească unitatea.

Actualitatea apelului constantinian la unitate

Anul acesta, 2013, a fost declarat prin decizia unanimă a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca an comemorativ al evenimentului care a redimensionat viaţa spirituală din perioada primară a Bisericii creştine. Edictul imperial constantinian a eliberat Creştinismul din ”robia egipteană” a persecutorilor păgâni idolatri, aşezându-l cu drepturi egale de manifestare alături de principalele religii ale timpului.

Este foarte interesant cum timpul, în ciclicitatea sa, conduce Biserica prin evenimente şi conjuncturi asemănătoare celor de acum 1700 de ani. Parcă istoria se repetă, dar sub alte forme şi nuanţe. Astăzi, ca şi atunci, sub masca unor judecăţi ce invocă toleranţa în toată complexitatea manifestărilor sale şi sub imperiul egalităţii polivalente se încearcă instaurarea sincretismului religios, libera circulaţie a valorilor culturale, economice şi interferenţa lor contopită, dizolvarea înţelesului etnic şi dezavuarea graniţelor etosului, emigrarea masivă ce se converteşte în abandonarea apartenenţei etnice, toate fiind elemente ce vizează uniformizarea aneantizantă sub presiunea crescândă a braţului secular al istoriei contemporane.

Ce mai poate rămâne astfel dintr-o moştenire constantiniană astăzi, într-o civilizaţie eclectică în care chiar şi crezul religios este o monedă de schimb pentru un om ce gândeşte în termeni economici de cerere şi ofertă?

Astăzi, mai mult ca oricând, apelul la unitate de tip constantinian este necesar să ne preocupe. Este drept că ceea ce a menţinut până nu demult coerenţa spiritului umanist a fost principiul fundamental al unităţii în diversitate, însă, din nefericire, termenii acestei relaţii s-au schimbat, iar modernitatea stă sub zodia diversităţii în unitate.

Manifestarea credinţei noastre întru libertate

Particularizând, societatea românească ante şi postdecembristă conţine şi elemente ce ne duc cu gândul la similitudinile ce există între ceea ce au trăit creştinii acelor timpuri şi experienţa noastră religioasă şi socială. Cât timp Biserica Ortodoxă Română a subzistat sub braţul secular şi totalitarist ateo-comunist, credinţa era mai cu sârg. Atunci, închisorile şi lagărele de concentrare dădeau mărturie despre puterea şi frumuseţea Ortodoxiei. Cu cât închisorile erau mai pline de mărturisitori aparţinând tuturor claselor intelectuale şi sociale, cu atât creştea intensitatea trăirii prezenţei lui Hristos, aşa cum în illo tempore Tertulian spunea ”Semen est sanguis christianorum”. Decretele comuniste şi articolele de lege anticreştine n-au reuşit să distrugă viaţa monahală şi nici să creeze mutaţii în conştiinţa religioasă a românului, însă pe cât de mari au fost speranţa şi aşteptările decembriste, pe atât de mari au fost dezamăgirile ulterioare. Entuziasmul libertăţii postdecembriste a adus cu sine lipsa acribiei, a bunului discernământ şi a păstrării identităţii religioase şi a etosului, lăsându-ne invadaţi sub impresia toleranţei religioase de valuri succesive de identităţi religioase străine duhului ortodox şi autenticităţii creştine, astfel încât o credinţă apostolică bimilenară specifică neamului nostru se vede greu încercată de intervenţiile tendenţioase cu pretenţia de re-evanghelizare a denominaţiunilor neoprotestante. Astfel, astăzi, în cetatea în care libertatea este proclamată pe toate căile mass-media, noi am înţeles să relativizăm ceea ce ne defineşte identitatea fiinţială, adică neamul, credinţa, limba, ţara, înaintaşii, numele, moralitatea, familia etc.. Biserica astăzi îşi poate mărturisi şi prezenta tezaurul ei spiritual dincolo de spaţiul eclesiastic. Dar într-o lume în care libertatea a devenit libertinaj este foarte greu să-şi structureze identitatea şi să rămână ea însăşi propovăduind cuvântul lui Hristos nealterat.

Totuşi, în această goană după senzaţional ce caracterizează în fond preocupările mediatice contemporane, în care importanţa unui eveniment cotidian are intensitatea efemeră a clipei în care este transmis, fără nici un fel de raportare axiologică, tot crezul religios este cel ce poate da consistenţă existenţei noastre. Religia este cea care leagă pe om de Dumnezeu, iar crezul religios este mărturisirea originii noastre divine.

În concluzie putem spune că anamneza evenimentului de la Mediolanum ne responsabilizează în a înţelege în termenii autentici darul divin al libertăţii şi a păstra cu înţelegere şi înţelepciune unitatea de credinţă şi de neam pe care le-au apărat şi transmis neîntinate cu preţul jertfirii supreme înaintaşii noştri. Constantin cel Mare a învins păgânismul şi mentalitatea unui veac întunecat privind spre crucea lui Hristos, tot aşa şi noi, în această perioadă de răscruce, să înţelegem că nu putem construi decât în numele şi prin crucea lui Hristos şi a jertfirii de sine. Aşadar, îndemn părinteşte pe toţi păstoriţii noştri, cler şi credincioşi, să luaţi fiecare crucea cea rânduită vouă de Hristos şi să o purtaţi prin labirintul acestui veac secularizat, ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat Tatăl, Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.